Vrajitoria Medievala



autor F.v.F.






Descriere

Vrajitoria in Evul Mediu si Renastere a fost fara dar si poate, un fenomen  major, caracteristic acelor epoci.


Spre deosebire de Magia Medievala care se concentra pe controlarea si subjugarea spiritelor demonice, Vrajitoria Medievala se concentra pe venerarea lor. Cu alte cuvinte, vrajitoria medievala, conform istoriei scrise, este o forma de Satanism si Demonolatrie a Evului Mediu. In timp ce magia se ocupa cu cunoasterea tainelor Divine, a angelologiei, a astrelor, numerelor s.a.m.d., vrajitoria era preocupata de cunoasterea puterilor Infernale, a demonologiei, a veneratiei si farmecelor.

O alta diferenta intre cele doua este tipul de practicanti. Pe cand magia era in general practicata de “invatati”, adica preoti si oameni de rag inalt (fizicieni, alchimisti, etc), vrajitoria era practicata in mare parte de pagani, sau oameni de la tara (paganus = taran) care se bazau mai degraba pe intuitie decat pe cunoastere.

Traditiile vrajitoresti ale evului mediu erau in mare parte “din popor”, cu alte cuvinte traditii folclorice bazate mult pe superstitii rurale sau pe mitologia Biblica. Etimologic vorbind, cuvantul vrajitorie vine de la slavul vraza, sau superstitie.

Totusi, nu intotdeauna a fost acelasi caz. Vom vedea mai tarziu multe similitudini intre cele doua, precum practicarea ritualurilor magice de catre preoti, necromantie si alte practici.

Natura vrajitoriei medievale a fost si este discutata de multa lume, inclusiv istorici ai religiilor, fiecare cu parerile lor. In timp ce unii precum Montague Summers declara nonsalant ca vrajitoria medievala este Satanica, “depinde de Diavol si este in mod fundamental diabolica[1], altii precum Joseph Hansen declara ca “vrajitoria este un produs al teologiei medievale, al institutiilor ecleziastice si al proceselor intentate magiei de papalitate si Inchizitie. Acestea, sub influenta demonologiei scolastice, au fost tratate la fel ca procesele impotriva ereziei”.[2] Aceasta opinie, a fost considerata valabila pana in anul 1921 cand dr Margaret Murray a publicat cartea The Witch-Cult in Western Europe.

Cartea lui Murray a fost un succes neasteptat si dupa opiniile lui Eliade si ale altor istorici, chiar nemeritat, deoarece aceasta era plina de erori. Teoria expusa in carte sugereaza faptul ca vrajitoarele din Europa erau de fapt un cult pagan care venera un zeu cu coarne.[3] Aceasta teorie a supravietuit chiar si dupa criticile expertilor, influentand nasterea religiei Wicca in anii ’40.

Totusi, nu exista destule dovezi care sa acredite spusele doctorului Murray. Nu se cunosc destule pentru a putea face o legatura intre cultele pagane si vrajitoria Europeana din era Medievala si exista o mare pauza intre cele doua. In Anglia, unul din ultimele bastioane ale paganismului in Europa de vest, nu exista nicio dovada ca paganismul ar fi supravietuit mai tarziu decat in timpul lui Canute, care a murit in 1035.[4] De asemenea, vrajitoarele erau persecutate ca eretici, nu pagani. Traditiile pagane au supravietuit intr-adevar, si au fost implementate in vrajitorie dar si in Crestinism, deci nu putem spune ca acestea sunt continuarea directa a unui cult pagan.

Se pare ca vrajitoarele venerau intr-adevar un zeu cu coarne, insa acesta nu era nimeni altul decat Diavolul din Crestinism, dupa cum vom vedea in multe dovezi mai tarziu. Un documentar interesant marca BBC intitulat “How the Devil got his horns” ne arata procesul prin care Diavolul a trecut din punct de vedere vizual, cum acesta si-a schimbat infatisarea de la ingerul albastru la o fiinta zoomorfa inspirata din zeitatile pagane precum Pan sau zeul egiptean Bes.

 (Una din primele reprezentari ale Diavolului zoomorf, picatata de Coppo di Marcovaldo)

Conform istoricului Richard Cavendish, ritualurile si traditiile lor par sa se fi tras de la Cathari si Luciferieni, doua secte Gnostice. Legaturile cu acestea le-am scris la articolul Satanismul Traditional. Insa vrajitoarele medievale par sa fi avut mai multe influente, printre care grimoarele clasice, traditiile antice si pagane, mitologia Iudeo-Crestina si folclor.

Ce a fost cu adevarat ramane inca dezbatut. Totusi, Richard Cavendish face o constatare interesanta: “Dovezile ne lasa putina indoiala ca multi oameni inocenti ar fi inventat confesiuni.. sa credem ca sub atata fum nu a fost niciun foc, pare a fi excesiv de sceptic.”[5]  Acelasi lucru ni-l sugereaza si Mircea Eliade, spunand ca “daca victimele nu erau culpabile de crimele si ereziile de care erau invinuite, un anumit numar de vrajitori au recunoscut ca practicasera ceremonii magico-religioase de origine si de structura pagana.”[6]

Asadar, nu ne ramane decat sa ne documentam si sa incercam sa gasim un raspuns, macar unul personal. Totusi, in acest articol nu voi incerca sa ofer niciunul, ci voi lasa aceasta onoare cititorilor.


Inchizitie si procese in Evul Mediu si Renastere


Daca ar fii sa ne luam dupa teoria lui Hansen, vrajitoria medievala a aparut odata cu vanatoarea de vrajitoare, cam prin secolul 13, nu cu mult timp dupa cruciada impotriva Catharilor, insa au existat condamnari pentru vrajitorie incepand cu anul 306 cand Sinoadele de la Elvira, Ancyra si Trullo cereau diverse penalitati pentru venerarea diavolului si idolatrie insa acestea au fost mai tarziu interzise la Conciliul din Paderborn in 785 cand s-a cerut penalizarea cu moartea tuturor celor care cauzau moartea persoanelor acuzate de vrajitorie. Dupa acesta, mai multe parti Crestine au interzis persecutia vrajitoarelor pe motiv ca acestea nu exista si ca ar fi o superstitie.

Totusi, acest lucru s-a schimbat treptat. Primele procese de vrajitorie au fost tinute in 1245 la Toulouse in sudul Frantei, centrul principal al Catharismului. Au existat alte procese de acest gen in Elvetia, Savoy si Italia la inceputul secolului 15 si in Germania incepand cu 1446. Prima executie pentru vrajitorie in Spania s-a intamplat in 1498, insa Inchizitia Spaniola a fost atenta la acuzatii iar procesele se intamplau relativ rar. Apoi, au urmat cateva procese in Scotia intre secolele 16 si 17, a mai fost o panica a vrajitoarelor in Suedia si apoi faimoasele procese din Salem, Massachusetts, in 1692.

 (Ilustratie litografica a proceselor din Salem - 1892, Joseph Baker)

Desi ereziile nu erau absente nici in Romania sau restul tarilor ortodoxe est-europene, nu a existat o persecutie dura si sistematica a vrajitoarelor.[7] In Romania, mai exact in Transilvania, au existat procese impotriva vrajitoarelor incepand cu anul 1565, cand prima condamnare mentionata este cea a moasei Clara Botzi.[8]

In 1487, doi calugari dominicani publicau notoriul manual impotriva vrajitoriei, Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrajitoarei sau Ciocanul impotriva Vrajitoarelor). Acesta, impreuna cu Daemonolatreiae libri tres (trad. Demonolatry) din anul 1595, Compendium Malleficarum (1608) si primul din acestea, Directorium Inquisitorum din 1376, erau bazele oricarui inchizitor si modelul dupa care acestia cautau si depistau presupusele vrajitoare.


(Malleus Maleficarum, editia Laiden din 1584)


Schimbarea radicala de la erezia pagana sau dualista la erezia vrajitoriei probabil s-a manifestat cel mai clar dupa publicarea Malleus Maleficarum. Adevarata “vanatoare” a inceput cu adevarat in secolul 16 si si-a atins apogeul in secolul 17.

Istoricul Jules Michelet spune ca “multe [vrajitoare] au pierit din simplul fapt ca erau tinere si frumoase.[9] Stanislaw Przybyszewski, la fel ca Margaret Murray si Jules Michelet, insa mult mai dur (dar in acelasi timp poetic) ne spune cum “simplul fapt de a poseda o carte de filosofie era de ajuns ca sa iti pui viata in pericol iar pentru a evita aceasta soarta, locuitorii isi ardeau toate cartile. Iar acum teribilul martiriu al mandrilor copii ai lui Satan a inceput – care facea ca persecutiile Crestinilor sub Nero sa para o joaca de copii.”[10] Ne spune ca orice pasiune venea de la demoni, iar daca pasiunea era distrusa, la fel era si demonul. Vedem aceeasi gandire si la Michelet, care parca cu mila descrie teribilele intamplari din vietile presupuselor vrajitoare. Conform Sf. Ciprian, tanara virgina, care fara sa doreasca sau sa stie, excita omul la ganduri necurate, este deja necurata si isi pierde virginitatea. “Femeia care este frumoasa pacatuieste fara sa vrea, si prin frumusetea ei devine o coasa cu care Satan isi taie recolta... calugarita care se spala mai des de doua ori pe luna, pacatuieste – peste tot este pacat, peste tot damnare eterna.”[11] Intr-adevar, probele ce au fost folosite erau deseori absurde, simplul fapt ca aceasta avea un semn pe corp era pentru Inchizitie o dovada clara ca aceasta a fost “atinsa de Diavol”[12].

In Malleus Maleficarum, Partea a III-a, se explica cine poate judeca vrajitoarele, metodele, numarul de martori la proces si toate detaliile unui proces conform “procedurilor judiciare in curtile civile si ecleziastice”.

Astfel aflam ca numai ereticii pot fi judecati, nu si ghicitorii sau cei care divineaza. De asemenea, daca actele acestora nu sunt facute cu constiinta sau cu vointa, acestea nu pot fi condamnate. “Vrajitoarele trebuie sa renunte la Credinta ca sa poata fii condamnate pentru erezie[13] Insa nu a fost chiar asa. Inchizitia s-a transformat intr-o manie ce parea a fi fara sfarsit in care au murit zeci de mii de vrajitoare, majoritatea femei. Era intr-adevar, o criza, o isterie si o nebunie pe tot taramul, oamenii erau in panica iar Biserica nu incepea niciun ritual fara a exorciza fiecare colt al locului sfant.[14]

Ceea ce era considerat inainte o superstitie, acum devenise un adevar pur si temut. S-a creat o adevarata isterie. Oamenii erau condamnati pentru fel de fel de acuzatii, incepand cu adorarea Diavolului, dansuri extatice, orgii, infanticid, canibalism, blesteme. Acestea erau acuzate pentru distrugerea recoltelor, pentru aducerea furtunilor sau secetei, pentru imbolnavirea animalelor domestice si tot felul de alte necazuri. Crimele vrajitoarelor erau nenumarate, dupa cum Johann Nider exemplifica in Formicarius. Renegarea si defaimarea Bisericii, venerarea Diavolului, rituri obscene, blestemarea pamanturilor si animalelor, incitarea la ura si perversiuni si metamorfozarea vrajitoarelor in animale (licantropie), uciderea si folosirea pruncilor si in final copularea cu incubus si succubus.[15] Toate acestea se spune ca se intamplau la Sabbath, o intalnire nocturna a vrajitoarelor.

Stephen Flowers sugereaza ca, Crestinii foloseau asupra ereticilor aceleasi descrieri pe care Romanii din trecut le foloseau asupra Crestinilor. Romanii credeau despre Crestini ca acestia sacrifica nou-nascuti, dupa cum scria Minucius Felix: “adeptul [crestin] injunghie copilul pana la moarte, apoi ii bea sangele”. Vedem aceleasi acuzatii la calugarul binzantin Michael Psellos care scria in De Operatione Daemonum despre ce credeau Crestinii ortodocsi despre ereticii Bogomili: “acestia taie carnea copilului cu cutite ascutite si aduna sangele in bazine.[16] Aceleasi lucruri se auzeau in toata America in renumita Satanic Panic din anii 1980 si 1990.


Bolile, blestemul pacatosilor

Bolile Evului Mediu au jucat un rol important. Bolile de piele, lepra, ciuma, epilepsia, ulcerul cronic, sifilisul, toate pedepsesc secolele medievale. Vedem aceeasi problema descrisa si de Aaron Leitch in articolul Magia Medievala. Cu exceptia fizicienilor si doctorilor arabi si evrei angajati pe sume mari de cei bogati, tratamentul medical nu prea se gasea – oamenii nu aveau decat sa stea la coada la Biserica pentru a fi stropiti cu apa sfintita.


 (Ilustratie veche, arata un doctor vizitand o victima a ciumei)

Toate aceste “pedepste” erau in directa legatura cu pacatul. Oamenii care pacatuiau erau pedepsiti de Dumnezeu prin boli. Pentru ca medicina era interzisa iar apa sfintita s-a dovedit a fi inutila, oamenii se indreptau catre vrajitoare. Putem vedea aceleasi lucruri si in ziua de astazi, in Romania spre exemplu, cum oamenii fie merg la moastele sfintilor pentru a se ruga pentru sanatate, fie merg la vrajitoarele tiganci pentru a le cere ajutorul in fel de fel probleme.

Michelet dedica un capitol intreg acestei probleme pe care-l intituleaza simplu, Satan Vindecatorul[17]. Ni-l da la un moment dat exemplu pe Paracelsus, care dupa ce si-a ars toate cartile de medicina antica, a declarat ca tot ce a fost util, a invatat de la vrajitoare. Se refera in special la cartea sa Diseases of Women, care isi are meritul in bratele femeilor. Nicio femeie nu ar fi mers la un doctor barbat pentru ca nu aveau incredere in el. In schimb, ele mergeau la practicantele traditionale, la vrajitoarele cunoscatoare ale ierburilor vindecatoare. Dar pentru ca plantele pe care acestea le foloseau puteau fii otravitoare daca nu erau dozate corect, acestea erau vazute ca ingrediente pentru otravuri. Un exemplu este maselarita, care este o planta cu otrava mortala, dar care este de asemenea un emolient excelent, un sedativ care relaxeaza tesuturile.Va imaginati, asadar, in viziunea Bisericii, ce insemna o femeie cu plante medicinale in mana. Preotul foloseste sacramente si rugaciuni pentru a vindeca, insa Satan ne ofera in schimb metode materiale pentru asa ceva.

Posedari demonice

Motivele declansarii acestei isterii pot fii diverse. Faptul ca populatia era pur si simplu sufocata de catre Biserica si doctrine ar fii putut fi un motiv de revolta al populatiei care dorea sa “rupa lanturile” acestei dominatii. Gerhard Zacharias spune ca aceasta reactie de “atmosfera religioasa incinsa” si “izbucnire de manifestari psihotice si isterice” se datoreaza stilului de viata disperat si senzatia de inutilitate in fata bolilor, depresiilor si tragediilor.[18] O alta teorie ar fii aceea ca Biserica isi pierdea din simpatizanti si era nevoita sa atraga atentia oamenilor, prin orice mijloace, asupra puterii Crestine.

Pe langa acuzatiile de vrajitorie, a existat si o isterie a posedarilor demonice, cele mai cunoscute cazuri fiind cele de la Louviers, Loudun si Aix-En Provence.

Presupusele posedari demonice de la manastirea Louviers (Franta) din anul 1647, ca si cele de la Aix-En si Loudun, au inceput dupa ce calugaritele au declarat ca au fost posedate de demoni dupa ce Parintele Mathurin Picard (directorul manastirii) si Parintele Thomas Boulle (vicar) le-ar fi dus pe acestea la un Sabbat al vrajitoarelor pentru a comunica cu Demoni, mai exact cu demonul Dagod dupa marturia calugaritei Madeleine Bavent. Mai multe marturii ale calugaritelor au urmat dupa aceasta, aruncand biserica si societatea intr-o panica. Dupa mai multe investigatii, s-a descoperit ca maicutele sufereau de clasicele simptome de posedare:

-         Contorsiuni
-         Miscari neobisnuite ale corpului
-         Vorbitul in alte limbi (glossolalia)
-         Insulte
-         Blasfemii
-         Aparitia unor rani care apar si dispar rapid

Ritualurile de exorcizare care au urmat au fost publice, generand un spectacol infricosetor. Aproape fiecare persoana prezenta la exorcism a fost luata la intrebari de catre inchizitori, din care a rezultat ca intregul oras incepuse sa prezinte simptome de isterie, dupa ce tipetele maicilor din timpul exorcismului se impreunau cu tipetele Parintelui Boulle care era torturat in acelasi timp; Mathurin Picard a murit inainte de acestea.[20]

Cazul de la Loudun a fost desemnat cel mai faimos caz de isterie a posedarilor din istorie. Acesta a inceput in anul 1634, tot in Franta, cand manastirea calugaritelor Ursuline a fost cuprinsa de o serie de posedari.

La fel ca la Louviers, vinovatul a fost tot un preot, de data aceasta Parintele Urbain Grandier. Acesta a fost acuzat ca a invocat demoni si le-a cerut posedarea calugaritelor. Acesta este cazul care a testat existenta reala a posesiei Demonice.

(Urbain Grandier)

Acuzatiile au inceput cand Stareta Jeanne Des Agnes a raportat vise in care aceasta era vizitata de Demoni impreuna cu Grandier. Dupa marturiile acesteia au urmat si restul venite de la celelalte calugarite. Demonii implicati in posedari sunt Asmodeus, Zabulon, Isacaaron, Astaroth, Gresil, Amand, Leviatom, Behemot, Beherie, Easas, Celsus, Acaos, Cedon, Alex, Naphthalim, Cham, Ureil si Achas.[21] Acestia au aparut si intr-un presupus pact al lui Grandier. Acest pact, scris si semnat de Grandier, pare a fi semnat si de catre alti demoni, impreuna cu sigiile lor. Printre acestia se numara Satan, Lucifer, Beelzebub, Leviathan, Elimi si Astaroth.

Intr-un final, Grandier a fost pus sub acuzatie, torturat si ars de viu. Calugaritele au fost exorcizate de catre Parintele Surin.

Exemplele de posedari oferite mai sus sunt interesante, deoarece se aseamana. Stephanie Connolly atrage atentia unui factor important: toate erau calugarite. Asadar, se poate ca acestea sa fii fost posedate sau chiar sa sufere de tulburari psihice din cauza frustrarii sexuale pe care o indurau femeile caste de la manastire.

Bineinteles, daca vorbim de posesie demonica este inevitabil sa vorbim si despre bolile asociate. Posesia este numita de psihiatri Tulburare de Identitate Disociativa (personalitate multipla). Unul din motivele principale pentru care aceasta tulburare este asociata cu asa zisa posesie demonica este acela ca pacientii se identifica cu demoni (demonomanie sau demonopatie). Aceasta tulburare nu este insa singura asociata cu posesia demonica. Alte boli precum isteria, mania, psihoza, schizofrenia, epilepsia si chiar sindromul tourette au fost considerate in mod eronat ca fiind posedari demonice de oamenii religiosi din cauza efectelor asemanatoare simptomelor clasice de posesie demonica, asa cum le-am prezentat mai sus. O lista mai completa ar fii: rasuciri necontrolate, miscari nefiresti ale corpului si eforturi fizice anormale, scuipatul si vomitatul, voci interioare, insulte, injuraturi si blasfemii. Multe din acestea sunt si simptome si semne de schizofrenie (halucinatii si vocile interioare, paranoia si comportamentul violent), epilesie (convulsii), sindromul Tourette (miscari involuntare si izbucniri vocale).

Putem in acest sens sa dam exemplu cazul Tanacu din Romania in anul 2005. Un preot si cateva calugarite credeau ca una din ele (Irina Cornici – 23 ani) era posedata. Au facut ritual de exorcism, au legat-o de o cruce, i-au indesat un prosop in gura si au lasat-o fara apa si mancare. Fara a murit la 3 zile mai tarziu, ca sa se constate ulterior ca era vorba de schizofrenie.

Intr-adevar, exista simptome mai rare precum vorbitul in limbi necunoscute (glossolalia), putere fizica exagerata si rani care apar si dispar, la care nu am nicio explicatie.

In trecut, cine suferea de nebunie, boala, dizabilitati si alte nefericiri era considerat posedat sau atins de Diavol. In cultura Egipteana, Sumeriana si Babiloniana de exemplu, bolile erau atribuite demonilor (la fel cum observat si in ierarhiile demonice medievale). Asta imi aduce aminte si de pasajul din Biblie, cand Iisus vindeca oameni bolnavi prin exorcizarea demonilor (cand a vindecat un mut si un orb).

Mai trebuie sa luam in calcul si posibilitatea ca toate acestea sa faca parte dintr-o simpla “piesa de teatru”, o inventie a Bisericii. L-a fel cum spuneam si despre vrajitorie, in timpul evului mediu Biserica incepuse sa isi piarda influenta si a dorit sa si-o recapete facand mare panica, fie cu vrajitoare fie cu demoniaci (posedati). Cred ca aici pot sa-l citez pe LaVey, care a spus ca “Diavolul a fost cel mai bun prieten al Bisericii, pentru ca a tinut-o in afacere toti acesti ani”.

Daca ne gandim putin mai adanc in subiect, chiar putem dovedi usor acest lucru. Dupa cum observam, Biserica are o ura incredibila fata de femeie, care este considerata o rusine, o “necurata”. Este considerata ca a adus pacatul, atunci cand Eva a ascultat de Diavol. Este interesant asadar, pentru ca observam ca majoritatea practicantilor de vrajitorie sau majoritatea demoniacilor erau, bineinteles, femei.


Diana, sabbath-ul si Liturghia Neagra

Fiindca am adus mai devreme vorba de Sabbath, este esential sa spunem ca probabil intalnirea nocturna a aparut in conceptia sociala deoarece Romanii si Grecii considerau vrajitoarele niste ‘creaturi nocturne’ care venerau noaptea si Luna si ca acestea venerau o zeita a Lunii – Selene, Hecate sau Diana.

Prima aluzie la Sabbath apare in Canon Episcopi in anul 905[22], in care se vorbeste despre zborurile Dianei. Ideea a fost preluata de Burchard, Episcop in Worms prin anul 1020 si a fost constant repetata si comentata mai tarziu de alti scriitori. Burchard spune ca zeita se numea Herodias care era inamicul lui Ioan Botezatorul.[23]

In 1318, Papa Ioan al XXII-lea a ordonat investigarea unui caz in Avignon in care se spune ca vrajitorii aveau relatii sexuale cu o demona numita Dianae.[24]

Si Eliade ne vorbeste despre doua femei, care in urma proceselor Inchizitiei de la Milano, in 1384, au recunoscut ca apartineau unei societati conduse de Diana Herodias. Diana le invata folosirea ierburilor de leac, cum sa-i descopere pe hoti si cum sa-i recunoasca pe vrajitori. Acesta ne spune ca “este vizibil ca adeptele Dianei nu aveau nimic in comun cu autorii unor maleficia de tip satanic” si ca “ritualurile si viziunile lor, foarte probabil, erau solidare cu un cult arhaic al fertilitatii.[25]

Summers il citeaza pe un anumit Tartarotti, care povesteste cum “vrajitoarele calatoreau calare pe bestii impreuna cu Diana, o zeita a vechilor pagani.”[26] In 1590, Henry Holland scria in A Treatise Against Witchcraft despre posibilitatea intalnirilor cu “Herodias, Diana si Minerva”, la fel si William Perkins care spune ca vrajitoarele “calatoreau in tari indepartate pentru a se intalni cu Herodias, Diana si Diavolul”. Ele se spune ca zburau, practic, spre aceasta intalnire.

Teoria cultului Dianic sau al unui cult pagan a fost adusa initial de academicienii Germani Karl Ernst Jarcke si Franz Josef Mono in secolul 19, apoi a fost adoptata de deja mentionatul Jules Michelet, Matilda Joslyn Gage si folcloristul Charles Leland, insa ipoteza a fost cel mai bine prezentata de Margaret Murray.[27]

O sursa importanta despre cultul Dianic ar fii Aradia, or the Gospel of Witches scrisa de Charles Godfrey Leland in 1899. In prefata acesta vorbeste despre o religie sau o traditie care a fost transmisa din generatie in generatie, “in care Diana este Zeita, fiica sa Aradia (sau Herodias) este Femeia Mesia” iar aceste zeite au venit pe Pamant pentru a preda vrajitoria.[28]

Teoriile lui Leland au contribuit la nasterea miscarilor Wicca si Stragheria. In anii 1970 s-a dezvoltat traditia Dianic Wicca care se concentra exclusiv pe venerarea zeitei Diana, combinand elemente din Wicca si teoriile lui Leland.

Opiniile lui Leland difera de cele ale lui Tartarotti, Summers sau alti scriitori, el era mai degraba un sustinator al teoriilor lui Michelet. Totusi, daca consultam mai atent lucrarea Demonolatry a lui Remy, putem observa destule asemanari intre practicile pagane si cele descrise in carte. Stephanie Connolly ne da cateva exemple in Complete Book of Demonolatry la paginile 131-134.

In traditia populara romaneasca intalnim cuvantul striga, cuvant latinesc pentru vrajitor si Diana, zeita romana ajunsa patroana a vrajitoarelor in Europa de Apus. Striga a devenit Strigoi (un vrajitor-vampir), o fiinta fie vie, fie moarta, care era inzestrata cu puteri supranaturale pe care le folosea in dezavanajul oamenilor.

Despre zeita Diana in folclorul romanesc se crede ca ar fi inlocuirea unei alte zeite geto-trace. Numele zeitei a devenit zînă (dziana) in romaneste si derivand de la aceeasi radacina, un alt cuvant, zănatec (nebun, cu mintea aiurea) adica fermecat de Diana sau de zâne. Numele unui grup anumit de zâne, Sânzienele, deriva probabil de la latinescul Sanctae Dianae. Zînele pot fi nemiloase, este imprudent sa le rostesti numele. Li se mai spune simplu Iele (them). Acestea sunt frumoase si atragatoare, sunt imbracate in alb, cu sanii goi si zboara prin vazduh. Aici ele danseaza si canta si il imbolnavesc pe cel care le vede iar aceste boli nu pot fi vindecate decat de căluşari.[29]



Revenind la Sabbath, Michelet spune ca acesta este tot o forma de paganism, de venerare a Lunii dar ca acesta a deviat intr-o simpla adunare pentru desfrau si pretentii la rituri magice. La inceput, ne spune el, femeile “aprindeau mici lumanari in onoarea lui Dianom (Diana-Luna-Hecate)”. Ne aduce aminte de Pan, care inca urmarea femeile sub o masca, de Priapus-Bacchus-Sabasius care era macelarit in sarbatoare la Sabasia. Toate acestea fara nicio forma de batjocura.[30]

Insa, apropiindu-ne de anul 1000, acesta se transforma. Traditiile par sa se schimbe, cel putin din declaratiile Bisericii, cum ca oamenii “isi beau sangele unul altuia si mananca din pamant imitand hostia”. Incepand cu anul 1200 si mai tarziu, ‘viata nocturna’ si dansurile pagane devin mai rapide, mai furioase. Apoi, inevitabil, se aduce vorba de Liturghia Neagra, care este implementata la Sabbath. Liturghia Neagra, ne spune Michelet, este ca o absolvire a Evei de la blestemul Crestinismului. Aici, ea devine preoteasa, altar, hostie si este punctul central al ritualului alaturi de Diavol.

Facand o comparatie cu orgiile si intalnirile paganilor, Przybyszewski declara ca sabbath-ul vrajitoarelor era un rit pagan intors pe dos, intr-o maniera negativa, groteasca.[31] Asta bineinteles, era si in cazul riturilor Crestine, precum Liturghia, care mai tarziu a fost inversata si transformata in Liturghia Neagra. Vizita la sabbath devenea precum consumul de opium, o data ce l-ai incercat nu te mai poti stapani de la el.. Cand judecatorul intreba mirat de ce lumea este atat de atrasa de sabat, raspunsul venea clar si pasional: Tot ce se intampla la sabbat este minunat, exista placeri care te fac sa nu mai vrei sa pleci si care te fac sa-ti doresti sa te intorci cat mai repede. De fapt, sabbatul deja nu mai era doar o revolta, devenise un stil de viata. Tot ce se intampla la sabbat nu mai era constientizat ci era practicat ca un lucru natural.

 (Sabbath-ul Vrajitoarelor, Claude Gillot, 1673-1722 Paris)

Intalnirile Sabbathice, ne spune Summers, se tineau in diferite locuri, fie in aer liber fie in cocioabe sau grajduri, sau chiar in case special amenajate. Acesta ne spune un lucru care mie mi se pare interesant, anume ca vrajitorii purtau masti la sabbath.[32] Mi se pare interesant deoarece am vazut aceasta traditie chiar in epoca moderna, incepand cu Church of Satan in anii 1970 pana la Cathedral of the Black Goat care in 2003 tineau ritualuri si purtau masti.

Despre intalnirile in aer liber spune ca vrajitoarele se intalneau in noaptea de Walpurgis, o sarbatoare tinuta pe 1 Mai.[33] Altii, precum covenul Neuchatelois se intalneau intr-un vechi cimitir.

Sabbath-ul se poate tine la orice ora, insa din precautie, acesta se tinea noaptea, de obicei cand “comanda Satan.” Nici ziua nu pare a fii fixa, dupa cum declara Madeleine Bavent. Mai multe explicatii despre aceste aspecte si altele de asemenea, le-am dat in articolul Covenuri.

Spuneam mai sus ca vrajitoarele se deplasau la Sabbath zburand. In Compendium Maleficarum, Guazzo ne spune ca vrajitoarea folosea un unguent sau alifie din ingrediente putrede si se urcau pe o matura, o furca sau o lopata pentru a se deplasa.[34] Alte surse sugereaza ca acest unguent era halucinogenic, dandu-le impresia ca zboara insa de fapt ele nici nu paraseau camera. Un exemplu este dat de Cavendish, vorbind despre scrierea Magarul de Aur a lui Apuleius (125 d.Hr – 180 d.Hr) in care scrie cum o vrajitoare isi unge corpul cu acest unguent si recita o vraja pentru a se transforma intr-o pasare. Se cunoaste inca din secolul 15 ca acest unguent cauza halucinatii. John Nider ne spune in Formicarius despre o femeie care a testat unguentul in prezenta unor martori. Aceasta a cazut intr-un somn adanc. Cand s-a trezit a spus ca a fost cu Venus si Diana, dar martorii au declarat ca aceasta nu parasise incaperea.

(Zborul Vrajitoarelor, Francesco Goya 1799)


Retetele acestui unguent includeau adesea radacina de spânz si belladona (matraguna), grasime de copil si sange de liliac pentru zborul nocturn.[35] Petru Culianu ne mai da cateva exemple, precum Datura stramonium, Hyoscyamus niger, Atropa belladonna, omagul, Solanum nigrum, Physalis somnifera, Helleborus niger sau Cannabis indica, folosite separat sau in combinatii de doua ori trei la un loc. Dintre aceste puternice narcotice si halucinocgene, cel mai des folosite erau cele din genul Datura, numit in Iarba Vrajitorilor.[36]

 (Vrajitoare pregatind o licoare sau unguent, Jakob Haid, 1770)

Cand acestea se intalneau, isi salutau preotul sau Diavolul prezent prin osculum infame, adica Sarutul Rusinos, cand acestia sarutau posteriorul Diavolului. Guazzo ne spune ca vrajitoarele prezentau lumanari negre[37] iar acestea ardeau cu o flacara albastra[38]

 (Osculum infame, ilustratie in Compendium Maleficarum, 1608)

O alta declaratie despre sarutul Diavolului este data de Jeannette d`Abadie, care spune ca trebuia sa sarute fata Diavolului, apoi ombilicul, apoi penisul si in final posteriorul.[39]

Intalnirea cu Diavolul la Sabbath apare inca din anul 1335, din declaratiile lui Anne Marie de Georgel si Catherine Delort. Anne Marie povestea cum aceasta a vazut un “barbat inalt cu ochii inflacarati care era imbracat in piele de animal.” Acest barbat, spune ea, a invitat-o sa i se alature si aceasta a acceptat. La Sabbath ea ne spune ca era un ţap care a invatat-o incantatii, vraji si secretele plantelor otravitoare.

 (Sabbath-ul Vrajitoarelor, Francisco Goya, 1797)

John Nider spune ca Diavolul aparea la Sabbath sub forma unui barbat. Martin le Franc, prin 1440, spunea ca acesta se prezenta sub forma unei pisici, pe care toate vrajitoarele o venerau.

In legatura cu practicile orgiastice, putem aduce vorba de una din primele marturii de acest fel obtinuta de Etienne de Bourbon, inchizitor in sudul Frantei pe la 1235. Aceasta povesteste cum era dusa intr-un loc secret unde oamenii il chemau pe Lucifer si incepea orgia. O intamplare asemanatoare este relatata in 1175 in Verona, cand ereticii ascultau predici blasfematoare, stingeau luminile si se dedau orgiei. Vrajitoarele Basce aveau o Regina a Sabbatului care era “mireasa Diavolului”. O Regina a Elfame intretinea relatii sexuale cu vrajitorii barbati.[40]

Toate aceste orgii erau bisexuale, chiar incestuoase. Astfel de acuzatii au fost aruncate si asupra catharilor, Fratilor Liberului Spirit, luciferienilor din Germania, adamitilor din Boemia, maniheistilor, carpocratienilor, mesalinilor, paulicienilor si bogomililor.[41]

Orgiile religioase apar in multe culturi. Uneori ele sunt ritualuri magice de fertilitate, dar in majoritatea cazurilor au o semnificatie diferita. Orgia poate fi considerata o posedare directa a unei puteri supranaturale, manifestandu-se prin sex.[42]


Alti vrajitori medievali

Eliade in cartea Ocultism, vrajitorie si mode culturale, spune ca “toate elementele asociate vrajitoarelor europene sunt revendicate de yoghinii si de magicienii indo-tibetani. Si despre ei se crede ca zboara prin aer, devin invizibili, ucid de la distanta, stapanesc demoni, etc. Mai mult decat atat, unii sectanti indieni excentrici se lauda ca incalca toate tabuurile religioase si regulile sociale: ca practica sacrificiul uman, canibalismul si tot felul de orgii.[43]

Tot Eliade aduce in discutie grupurile benandanti, atat in Istoria Religiilor cat si in Ocultism, vrajitorie si mode culturale. Acesti benandanti erau, dupa spusele lor, niste vrajitori buni care ii combateau pe stregoni, vrajitorii rai. Nicio declaratie a lor nu a prezentat vreun caracter satanic sau vrajitoresc asa cum era vazut de Biserica. Acestia luptandu-se cu stregonii, fie ieseau invingatori si asigurau belsugul recoltei, fie erau invinsi si se ivea seceta si foamea.[44]. Chiar si asa, in anul 1581, doi benandanti au fost condamnati la cate sase luni de inchisoare pentru erezie iar in cursul urmatorilor saizeci de ani, au avut loc alte procese.

Insa cu timpul acesti benandanti au inceput sa fie atrasi de partea vrajitoriei. In cele din urma, dupa cincizeci de ani de procese inchizitoriale, benandanti au admis ca ei erau de fapt tot una cu vrajitorii. Mai multi benandanti au declarat ca s-au alaturat venerarii Diavolului.

Spiritul Familiar

Montague Summers ne vorbeste despre un anumit spirit familiar, teoretic, un demon de rang mic care este oferit vrajitoarei dupa ce aceasta si-a semnat pactul cu Diavolul. Scopul acestui spirit este de a o ajuta pe vrajitoare in munca malefica si in divinatie iar acesta o insoteste peste tot sub diferite forme – ca om sau ca animal, de obicei pisica neagra.[45]

Totusi nu este o regula ca acesta sa fie un demon inferior, asta depinde de puterea vrajitoarei si de rautatea ei. Daca aceasta este cu adevarat puternica si malefica, ii este oferit un demon de rang mai inalt.

 (Vrajitoare prezentadu-si familiarii. Ilustratie din The Discovery of Witches, 1647)

Despre acest spirit se vorbeste si in Biblie, mai exact in Leviticul 20:27: “Daca un barbat sau o femeie are un spirit prin care cheama spiritele sau un spirit de prezicere, sa fie omorati negresit.[46]

Spiritul Familiar apare si in povestea Biblica a vrajitoarei din Endor. In 1 Samuel 28:3-25 se povesteste cum regele Saul, dupa ce a nimicit toti vrajitorii, acesta a fost nevoit sa recurga tocmai la acestia pentru a se consulta cu ei si pentru a luat legatura cu Samuel care murise. Saul a mers astfel in Endor la o femeie priceputa care avea un spirit familiar.[47]

Mai multe personalitati scriau in trecut despre spiritele familiare, precum Cotton Mather in 1692 sau Wirt Sikes care spunea ca “spiritul familiar folosit de vrajitori in secolul 18 era un demon.” La fel scria si William Forbes in 1722-1730 in Institute of the Laws of Scotland: “unora [Diavolul] le da anumite spirite sau impi cu care corespund si care sa-i serveasca ca si familiari.”

In Witchcraft and Black Magic ni se dau mai multe exemple de spirite familiare ale vrajitoarelor. Vrajitoarea Abre Grinset, care a murit in Aprilie 1667, a declarat ca facuse un pact cu Satan si ca acesta i-a oferit un spirit familiar timp de 20 de ani. Isobel Gowdie in 1662 oferea detalii despre spiritele familiare ale vrajitoarelor din coven, astfel ca Margaret Wilso avea un spirit numit Swein, Bessie Wilson il avea pe Rory, Jean Martin avea un familiar care arata ca un tanar de 20 de ani.[48] Intregul capitol ne ofera mai multe exemple de familiari ale vrajitoarelor insa una iasa in evidenta. La pagina 48, Summers povesteste despre o posibila legatura a lui Cornelius Agrippa cu un spirit familiar. In piesa Doctor Faustus a lui Marlowe apare mentionat numele de “Agrippa” a carui “umbra a facut intreaga Europa sa-l onoreze”. De aici Summers mentioneaza aluzia cum ca Agrippa ar fi avut un spirit familiar sub forma unui caine negreu, numit Monsieur.

Exista de asemenea o asemanare cu acel demon Patron sau Matron sau demonul Mentor, descris de Stephanie Connolly in Complete Book of Demonolatry.

Demonul patron/matron este “o dublura a adeptului care echilibreaza pe acesta.[49] Este cu alte cuvinte, un agent care ajuta individul sa se cunoasca si sa evolueze.

Demonul Mentor este in schimb un fel de invatator, care se prezinta in viata practicantului la un anumit timp sau intr-o anumita situatie in care acesta ar avea nevoie de ajutor.

O alta asemanare interesanta ar fii cu Geniul, Daimonul Natal si Daimonul Profesiei, cele trei parti ale demonului bun descris de Cornelius Agrippa. Acesta ne spune ca “fiecare om are un demon intreit.. din care o parte este sfanta, o parte este natala si alta este a profesiei.”[50]

Demonul Sfant este oferit de Dumnezeu (diferit deci, de spiritul familiar oferit de Diavol) care pune ganduri bune in mintea omului. Demonul Natal, sau Geniul, este un Spirit a carei natura este determinata de pozitia planetelor la nastere[51]. Acesta ne ghideaza in rolurile si responsabilitatile pe care suntem incarnati sa le indeplinim. Demonul profesiei este oferit de astre, iar acesta ne ajuta in munca noastra profesionala. Probabil, acesta ar fii cel mai asemanator spiritului familiar.

Semnul Vrajitoarelor

Semnul Diavolului sau Semnul Vrajitoarei era probabil cel mai important punct de identificare al unei vrajitoare, era semnul lui Satan plasat pe pielea servitorilor sai. Se spune ca acest semn era total insensibil la durere iar daca era intepat acesta nu sangera.[52]

Acest semn putea fii practic, orice semn de afectiune dermatologica, caci era adesea descris ca o pata, o buba sau chiar alunita si era prezent oriunde pe corp. Totusi, este curios faptul ca acesta nu sangera si era insensibil la durere. Un exemplu este cazul lui Isebell Le Moigne care a declarat la procesul sau in 1617 ca, intr-o noapte la Sabbath “Diavolul a marcat-o pe coapsa” iar cand aceasta a fost examinata, s-a constatat ca acest semn nu sangera iar femeia nu simtea durere cand a fost intepata cu ace. La fel a fost si in cazul lui Louis Gaufridi, care in urma cercetarilor foarte tehnice a doi fizicieni si doi chirurgi, acesta a prezentat trei semne dure pe piele, iar acesta nu simtea durere in acel loc si nu sangera, astfel ca doctorii au declarat ca semnul nu era unul natural.[53]

 (Examinarea unei vrajitoare. T.H. Matteson, 1853)

In Demonolatry, capitolul 5, scrie ca vrajitorii sunt marcati de Diavol “in special pe partea in care preotul l-a miruit in ziua botezului.”[54] Astfel, semnul oferit la botez devine un semn al botezului Satanic. Si aici ni se spune ca semnul este insensibil si nu sangereaza si ca acestea au primit semnul de la Diavol in momentul in care au renuntat la Credinta, la fel cum am scris si in articolul Pactul, dedicarea si initierea. Dupa cum am aratat si in articol, exista chiar si astazi traditia ca adeptul sa se marcheze cu un semn in timpul ritualului de Initiere. Stephanie Connolly face o comparatie intre descrierile lui Remy si ceea ce inca se practica la botezurile Demonolatrice.[55]



Concluzie


Daca se poate spune, vrajitoria ar fi fost o extensie a unui cult pagan care a rezistat cumva in mediul rural, asa cum se pot observa si la noi traditiile vechi oferite prin viu grai, care au supravietuit pana in ziua de astazi in satele taranesti din Romania.

Se poate spune de asemenea, ca a fost o inventie a Bisericii pentru a eradica orice presupus inamic al doctrinelor crestine, fie el dualist, gnostic, pagan, vrajitor sau simplu eretic. Sau, probabil, o incercare de a controla si masele prin frica si teroare.

De la acest punct, putem crede si ca oamenii au fost in asa fel influentati de spusele Bisericii, incat au ajuns sa creada ca intr-adevar exista vrajitoare, exista un cult al lui Satan si astfel au ales sa faca si ei parte din acestea, dezvoltand astfel o traditie satanica.

Concluzia ramane sa fie trasa de fiecare cititor, intrucat nu avem o dovada clara a ceea ce a fost vrajitoria in evul mediu sau renastere. Parerile vor ramane impartite.










[1] Montague Summers, Witchcraft and Black Magic, Dover Publications, 2000, p. 17;
[2] Joseph Hansen, Zauberwahn, p. 328; cf. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages, p. 34
[3] en.wikipedia.org/wiki/The_Witch-Cult_in_Western_Europe
[4] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p. 288
[5] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p. 287
[6] Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol 3, Chisinau Universitas, 1994, p 240
[7] Mircea Eliade, Ocultism, Vrajitorie si Mode Culturale, Humanitas, 1997, p. 101
[8] http://asztrorege.blogspot.ro/2010/08/vrajitoarele-dinineu-i.html
[9] Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Carol Publishing, 1998, p. 9
[10] Stanislaw Przybyszewski, The Synagogue of Satan, Runa Raven Press, 2002, p. 6
[11] Stanislaw Przybyszewski, The Synagogue of Satan, Runa Raven Press, 2002, p. 7
[12] Ma refer aici la Semnul Diavolului sau Devil’s Mark, despre care voi vorbi mai tarziu in acest articol.
[13] Heinrich Kramer, James Sprenger, trans. Montague Summers, The Malleus Maleficarum, Dover Books, 1971 p. 195
[14] Stanislaw Przybyszewski, The Synagogue of Satan, Raven Runa Press, 2002, p. 7
[15] Stanislaw Przybyszewski, The Synagogue of Satan, Raven Runa Press, 2002, p. 41
[16] Stephen E. Flowers, Ph.D, Lords of the Left-Hand Path, Inner Traditions Press, 2012, p. 133
[17] Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Carol Publishing, 1998, p. 77
[18] Gerhard Zacharias, The Satanic Cult, Allen & Unwin, 1980, p. 42
[19] Stephanie Connolly, The Complete Book of Demonolatry, DB Publishing, 2006, p. 122
[20] http://en.wikipedia.org/wiki/Louviers_possessions
[21] Stephanie Connolly, The Complete Book of Demonolatry, DB Publishing, 2006,  p. 124
[22] http://en.wikipedia.org/wiki/Witches%27_Sabbath
[23] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p 290.
[24] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p. 289.
[25] Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol 3, Chisinau Universitas, 1994, p. 241
[26] Montague Summers, Witchcraft and Black Magic, Dover Publications, 2000, p. 114
[28] Chalres Godfrey Leland, Aradia, or the Gospel of Witches, Ballantyne Press, 1910, p 8
[29] Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol 3, Chisinau Universitas, 1995, p.  246
[30] Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Carol Publishing, 1998, p. 99
[31] Stanislaw Przybyszewski, The Synagogue of Satan, Raven Runa Press, 2002, p 35
[32] Montague Summers, Witchcraft and Black Magic, Dover Publications, 2000, p. 199
[33] Ca o mica adaugare, tot de Walpurgisnacht, in anul 1966, s-a fondat Church of Satan.
[34] Francesco Maria Guazzo, ed. Montague Summers, Compendium Maleficarum, Dover Publications, 1988, p. 34
[35] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p. 290
[36] Ioan Petru Culianu, Eros si Magie in Renastere 1484, Polirom, 2011, p. 197
[37] Francesco Maria Guazzo, ed. Montague Summers, Compendium Maleficarum, Dover Publications, 1988, p. 35.
[38] In Evul Mediu, Iadul si Diavolul erau reprezentati de culoarea albastra, nu de rosu.
[39] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968,. 296
[40] Richard Cavendish, The Black Arts, Perigee, 1968, p. 291
[41] Mircea Eliade, Ocultism, Vrajitorie si Mode Culturale, Humanitas, 1997, p. 109, 110, 111
[42] Gerhard Zacharias, The Satanic Cult, Allen & Unwin, 1980, p. 48
[43] Mircea Eliade, Ocultism, Vrajitorie si Mode Culturale, Humanitas, 1997, p. 92
[44] Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol 3, Chisinau Universitas, 1994, p. 242
[45] Montague Summers, Witchcraft and Black Magic, Dover Publications, 2000, p. 43
[47] In traducerea Romaneasca se vorbeste despre comunicarea cu spiritul unui mort nu cu un spirit familiar, insa traducerile straine ne spun clar ca este vorba de un spirit familiar.
[48] Montague Summers, Witchcraft and Black Magic, Dover Publications, 2000, p.46
[49] Stephanie Connolly, Complete Book of Demonolatry, DB Publishing, 2005, p. 163
[50] Henry Cornelius Agrippa, ed. Donald Tyson, Three Books of Occult Philosophy, Llewellyn Publications, 1992, p 527.
[52] Montague Summers, A Popular History of Witchcraft, Rear Book Design, 2011, p. 67
[53] Montague Summers, A Popular History of Witchcraft, Rear Book Design, 2011, p 69
[54] Nicholas Remy, Demonolatry, Kessinger Publishing, 2003, p. 8