Gnosticism: De la Sethieni la Valentinieni

Autor Aaron Leitch
Traducator PYRONOX


* acest articol a fost tradus şi publicat cu acordul autorului. Varianta originală o găsiţi la adresa http://kheph777.tripod.com/art_gnosticism.html


Cuvântul grecesc Gnosis se referă la “Cunoaştere” de Dumnezeu; mai exact, Cunoaştere cu sens intim (sau Biblic). Așadar, oricine este implicat în studiul și practica Qabalei, Hermetismului, Rosicrucianismului, magiei Îngerești medievale etc. este, în sensul tehnic, un gnostic, deoarece toate acestea depind de revelație și inspirație spirituală personală. Din aceste puncte de vedere, Înțelepciunea de cel mai înalt nivel poate fi primită doar în mod direct de la Dumnezeu sau de la Îngerii Săi, iar fiecare individ este responsabil de propria sa comunicare cu aceștia.

Cu toate acestea, termenul „Gnostic” este folosit, de asemenea, si pentru a desemna o anumită religie, precum și pe cei care o urmează, apărută în Egipt, aproximativ în perioada incipientă erei desemnată de nașterea lui Iisus Christos. Această religie a primit acest nume deoarece depindea, într-adevăr, de revelație spirituală personală – Gnoza (sau Cunoașterea) lui Dumnezeu. Așadar, putem spune despre acești oameni că sunt atât „gnostici”, cât și „Gnosticii”.

Termenul „Egiptul antic” are tendința să ne amintească de piramide și sfincși, faraoni și cavouri, de magicieni puternici și de Cartea Morților. Poveștile despre puterea magică și despre înțelepciunea Preoțimii egiptene sunt integrate de mult timp în cultura noastră occidentală. Adesea, Egiptul este considerat, în sine, locul de unde originează misticismul si magia occidentala.

Pe de altă parte, oamenii din Egiptul modern sunt, predominant, de religie islamică – o credință chiar mai recentă decât creștinismul. Și atunci, ce s-a întâmplat cu înțelepciunea și magia preoțimii egiptene antice? Daca luăm mitologia occidentală ca atare, trebuie să presupunem că Moise a strâns-o și că a luat-o cu el când a părăsit Egiptul. Se presupune ca a devenit baza Kabbalei. Cu toate acestea, când luăm în considerare istoria, devine clar faptul că marea majoritate a lucrurilor pe care le cunoaștem drept misticism evreiesc a originat, de fapt, în Babilon în timpul perioadei în care evreii au fost ținuți captivi, în 600 î.Hr. (la ceva timp după ce a făcut Moise ce-a făcut)

Răspunsul se află la greco-egiptenii care au trăit după invazia lui Alexandru cel Mare: copții. (Cuvântul „coptic” este, adesea, folosit pentru a desemna limba egipteana de atunci. Aceasta consta in rămășițele limbii egiptene mai vechi și alfabetul grecilor.) Copții erau ultimii moștenitori ai misterelor magice ale Imperiului Egiptean decăzut; pe de altă parte, aceștia au fost influențați masiv de oamenii din jurul lor, in mod special, sumedenia de comunități evreiești mistice (precum Esenienii), aflați în zona Orientului Mijlociu. Această combinație de influențe egiptene, grecești și evreiești s-a concretizat în credința coptică a Gnosticismului.

Pe scurt, Gnosticismul este cea mai veche formă de Creștinism. Textele Nag Hammadi, descoperite în Egipt în 1945, sunt scrise în coptă. Savanții moderni le-au denumit Evangheliile Gnostice și Scripturile Gnostice. Se spune că aceste manuscrise antice conțin învățăturile „secrete” ale lui Iisus și a primilor Creștini. Oferă, chiar, scrieri ce se pot identifica cu Scripturile alcătuite ulterior, texte aflate, totuși, într-un context mai vechi și chiar, adesea, surprinzător.

Până și una dintre cărțile canonice din Noul Testament, Evanghelia după Ioan, este, la origine, gnostică. Se pot observa, în aceasta, influențe egiptene puternice. Cartea începe cu cuvintele:

La început era Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu. La fel era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile erau făcute de el și fără el nimic nu era făcut...

Aici se reflectă conceptul Gnostic de Logos („Cuvânt”). Logosul este un aspect al lui Christos („Cel Uns”) – Spiritul Divin al Răscumpărării care exista cu mult înainte de nașterea lui Iisus. A fost cu Dumnezeu la începutul absolut, și a fost, de fapt, chiar Cuvântul cu care s-a creat tot. (Vezi Geneza I: „Și Dumnezeu a spus...”) Este auto-creat, și este echivalat atât cu Conștiința lui Dumnezeu, cât și cu conștiința omenirii.

Conceptul se trage intr-un mod destul de direct din punctele de vedere ale egiptenilor antici asupra zeului Djehuti (Thoth), care era, chiar el, cuvântul auto-creat al lui Re. Thoth avea pozitia de mediere intre planul oamenilor si cel Divin, conturat adesea in mitologie ca venind in ajutorul celor ce se aflau in dificultate. De asemenea, i s-a atribuit crearea tuturor lucrurilor, drept puterea activa creatoare a lui Re. Pentru Gnosticii de mai tarziu, Christos-ul era o forta la care toti adeptii trebuie sa aspire. Suntem martorii descinderii Logosului in trupul lui Iisus la botezul acestuia in Evanghelia dupa Marcu – si vedem, aici, inca o influenta egipteana evidenta:

Si iesind de-a dreptul din apa, [Ioan] a vazut Cerurile deschise, si pe Spirit ca un porumbel coborandu-se peste [Iisus]:

Si a venit o voce din Cer, spunand, Tu esti iubitul meu Fiu, intru care imi gasesc toata placerea mea.

Aceste randuri sunt ecouri ale mitului egiptean al nasterii lui Osiris, care a fost acompaniata de Vocea lui Re din Ceruri, proclamand nasterea Fiului si mostenitorului Sau. In invataturile gnostice, Iisus Christos a inceput apoi sa invete pe toti adeptii doritori cum sa isi realizez contactul personal cu Logosul. Misterele referitoare la modul exact de a face acest lucru au alcatuit coloana vertebrala a religie gnostice.

Asadar, modelul mitic pentru Crestinism, exista demult cand Iisus a aparut pe scena mondiala. Consider ca, probabil, Iisus avusese contact cu invataturile gnostice timpurii. Cu toate acestea, nu am gasit nimic referitor la viata sa care sa sugereze ca era el insusi gnostic. Mai degraba, Iisus a fost influentat de invataturi eseniene. Eseneii erau un grup mistic evreiesc, care au furnizat o mare parte din influenta iudaica pentru misticismul gnostic.

In anii 1940, un cantitate surprinzatoare de literatura mistica antica a fost descoperita in pesteri, in apropiere de malul nord-vestic al Marii Moarte. Aparent, au fost ascunse acolo de calugari crestini la inceputul perioadei de agresiune catolica impotriva „ereziilor” de la inceputul perioadei marcata de nasterea lui Iisus. Scrierile erau deja antice in momentul in care au fost ascunse, si au ramas in siguranta pentru inca 1600 de ani.

Cu toate ca exista multe dezbateri asupra situatiei, e posibil ca aceste Manuscrise de la Marea Moarta sa fi originat cu un grup esenian care a existat, odata, in apropiere de Qumran. Exista referinte care sustin aceasta teorie in manuscrisele “Fiilor de Lumina” (tipii buni, autorii textelor), si in cele ale “Fiilor lui Belial” (opozitia, civilizatia corupta). Acest fapt sugereaza ca autorii manuscriselor urmau o doctrina separatista. Esenienii erau, si ei, un grup separatist, datorita regulilor stricte cu privire la observarea Legii Torei si a puritatii ritualice. Manuscrisele de la Marea Moarta sunt cele mai vechi versiuni cunoscute pentru multe texte crestine, oferind, de asemenea, o serie de indicii referitoare la religia gnostica

Similaritatile dintre invataturile eseniene si gnostice au facilitat presupunerea unei conexiuni intre Iisus si gnosticism. Probabil din aceasta cauza, anii de dupa executia lui Iisus au adus cu ei o amalgamare a miscarii politice crestine* cu principiile spirituale ale gnosticilor. Evident, pana in momentul in care a fost alcatuit Noul Testament, o lucrare gnostica- Cartea lui Ioan- fusese acceptata drept una dintre cele patru Evanghelii canonice.

*Ne amintim ca miscarea crestina fondata de Yeshua ben Iosif a fost o factiune politica pro-evrei si anti-romani, care il sustinea pe Yeshua drept mostenitorul de drept al tronului Israelului. Astfel incat, la momentul respectiv, trebuia sa fii evreu pentru a fi crestin.

Pana la urma, legendele despre viata lui Iisus au fost incorporate in mitologia gnosticismului. De exemplu, literatura gnostica Nag Hammadi descoperita in secolul trecut in Egipt pretinde a fi „invatatura secreta a lui Iisus”. Adica, invataturile pe care Iisus le tinea pentru discipolii sai, in timp ce oferea parabole maselor de oameni. Aici il observam pe Iisus drept un Adept, unul care s-a contopit cu Logosul. Scopul lui declarat este de a invata pe cei merituosi cum sa invoce Logosul, asa cum facuse si el, si cum sa se inalte dincolo de natura lor omeneasca de baza. Metodele pentru a face asta sunt foarte similare cu practivile evreiesti, precum aceea a misticismului Merkavah.

Gnosticii au incorporat o mare parte din literatura Vechiului testament in traditia lor. Cu toate acestea, asa cum se intampla adesea cand evolueaza noi religii, gnosticii aveau propria lor interpretare deosebita asupra materialelor. Dumnezeul iudaismului devenise diavolul gnosticismului, sarpele din Eden era o manifestare a Christosului Reconciliator, iar fiinta care l-a prevenit pe Noe de inundatiile care aveau sa vina lucra impotriva Dumnezeului care a inundat lumea. (Ne vom intoarce la toate aceste subiecte mai tarziu.)

Unul dintre cele mai importante mituri ale credintei gnostice este povestea biblica a lui Cain si Abel, regasita in Geneza 4. In povestea originala, Cain si Abel erau primii 2 copii ai lui Adam si ai Evei. Cain isi castiga traiul ca un fermier, in timp ce Abel lucra pe post de pastor. Prima disputa din lume a aparut intre acesti doi frati asupra subiectului religiei. Ambii frati au oferit ofrande lui Dumnezeu – Abel din primii nascuti ai oilor, iar Cain din recolta pe care o crescuse. Cu toate acestea, Dumnezeu a considerat acceptabil doar sacrificiile lui Abel, asa ca fratele sau l-a ucis. Drept pedeapsa pentru crima pe care o comisese, Cain a fost insemnat si alungat, blestemat sa ramana un „fugar si un ratacitor pe pamant.”

Cain pare sa fi ramas undeva pana la urma – cel putin indeajuns de mult pentru a fonda un intreg oras in zona Nod-ului (la est de Eden). Intre timp, Adam si Eva au mai avut un fiu pentru a-l inlocui pe Abel, si l-au numit Seth. Seth a ramas pios intreaga sa viata, si din el s-au tras Methuselah, Enoch, Lamech, Noe si (in consecinta), intreaga rasa a alesilor lui Dumnezeu pe Pamant.

Gnosticii se considera Fii ai lui Seth. Cu toate acestea, asa cum coptii nu erau ei insisi evrei, nu au pretins ca sunt urmasi de sange ai lui Avraam. In schimb, gnosticii credeau in doctrina reincarnarii. Acestia descinsesera spiritual din Seth si din familia sa.

Gnosticii erau, in multe privinte, asemanatori cu Esenienii prin punctele lor de vedere separatiste. Ca Fiii lui Seth, acestia erau o minoritate elitista de adepti care existau in afara societatii cotidiene. Restul umanitatii descinsese din Cain cel criminal- iar coruptia, razboaiele, si in general greutatile asociate cu civilizatia era mostenirea pe care o primisera de la nefericitul lor tata. A se lua in considerare similaritatile dintre aceasta viziune asupra lumii si doctrina Eseniana a Fiilor Luminii vs. Fiiilui Belial.

Pana acum, am discutat originile credintei Gnostice in Egiptul elen, precum si anumite puncte relationare dintre doctrina gnostica si aceea a misticismului iudaic antic. Acum, voi nara propria mea versiune „armonizata” a mitului gnostic al creatiei. Aceasta poveste este o drama alegorica in patru „acte” – care incepe cu nasterea primordiala a cosmosului, si ajunge la starea curenta a lumii.



Mitul Gnostic: Actul I

Primul act al sagai gnostice are loc dincolo nu doar de taramul fizic, dar si de cel ceresc. Cele mai primitive mituri samanice nu recunosc vreun loc „super-ceresc” si considera ca intreaga realitate se opreste, pur si simplu, la linia stelelor fixe. Toti zeii, chiar si Creatorul Insusi, locuiau in cer printre corpurile ceresti vizibile. Mai tarziu, dupa revolutia agriculturala, mitologiile au inceput sa incorporeze o lume super-cereasca. Aici exista toate fortele spirituale arhetipale pe care se bazeaza realitatea, inclusiv zeii. In iudaism, doar Dumnezeu Insusi locuia acolo. Gnosticismul a adoptat si a elaborat aceasta schema cosmica, transformand-o intr-o descriere alegorica a Mintii lui Dumnezeu. Numele lor pentru acest taram este Pleroma – „Plinatatea” sau „Intregimea”.

Mitul clasic gnostic al creatiei se regaseste in Cartea Secreta dupa Ioan. Povestea nu incepe cu Creatorul care construieste universul, ci mult inainte de procesul conturat in Geneza I. De fapt, Creatorul inca nu a aparut. In locul sau, personajul principal este „Parintele Eternitatii” – o Sursa Primara imposibil de cunoscut sau de descris, a tuturor lucrurilor create si increate.

„Nu este potrivit sa te gandesti la aceasta ca fiind divina sau ceva de acest fel, intrucat este superioara zeitatii... Este nelimitata deoarece nimic nu exista inaintea ei pentru a-i impune limite... Este lumina nemasurabila, care este necontaminata, sfanta si pura...”

„Nu este materiala, nu este imateriala, nu este mare, nu este mica, nu este cuantificabila, si nu este o  creatura. Intr-adevar, nimeni nu se poate gandi la ea. [...]”

„Este eternitate oferind eternitate. Este viata oferind viata. Este sfanta oferind sfintenie. Este gnoza oferind gnoza. Este buna oferind bine. Este mila oferind mila si eliberare. Este gratie oferind gratie. Este toate aceste lucruri nu posedand atribute, dar, mai degraba, oferindu-le.”

Parintele Eternitatii era complet singur. Apoi, asa cum a fost descris mai devreme in acest text, Parintele a inceput sa gandeasca. Cu toate acestea, intrucat inca nu era nimic la care sa se gandeasca, Parintele se avea doar pe Sine pe care sa se contempleze. Aceasta contemplare este personificata intr-o entitate numita „Barbelo”. Barbelo este „Imaginea Parintelui”, „Chibzuinta” sau „Gandirea”. (Retinem ca El reprezinta primul gand al Parintelui ci, mai degraba, actul de a gandi al Parintelui.) Mai mult, Barbelo este descris ca „Mama-Tatal” tuturor lucrurilor, deoarece nu este o entitate distincta de Parinte.

Odata ce Parintele a avut abilitatea Gandirii, a inceput sa contempleze diverse concepte intangibile, asociate, in esenta, cu El Insusi. Gnosticii numeau fiecare dintre aceste Ganduri, Eoni, care se refera la un „taram etern”, o perioada de timp incredibil de lunga, si este personificata drept o fiinta in sine. De fapt, Barbelo este primul dintre Eoni. In Cartea secreta a lui Ioan..., Barbelo ii cere Parintelui inca patru Eoni: Prognoza, Incoruptibilitate, Viata Eterna si Adevarul. Acestea cinci sunt numite androgine, adica includeau atat atribute masculine, cat si feminine. (Inca o data, a se observa ca Barbelo este denumit „Mama-Tata”.) Acestea alcatuiesc zece Eoni in total care stau in fata Parintelui, cu „Imaginea Parintelui” in fruntea grupului.

Urmatoarea fiinta care sa se manifeste nu a fost ceruta Parintelui de Barbelo, a fost, de fapt, creata intre Ei. Sigur ca aceasta explicatie este, in cel mai bun caz, o simplificare, deoarece Barbelo si Parintele nu sunt fiinte separate cu adevarat. Astfel, aceasta a treia fiinta a descins direct prin Parinte/Barbelo si este, in Sine, un al treilea aspect al acestuia. Se numeste Christos (Cel Uns) si cel Auto-Originat, deoarece s-a nascut doar din Sine. A fost, apoi, glorificat de Barbelo si facut Zeu al Pleromei. Acesta este singurul aspect al Divinitatii Fundamentale pe care mintea umana poate spera sa o inteleaga, si era principalul punct de concentrare al sectei gnostice.

Apoi, Christos a solicitat Parintelui trei co-actori: Intelectul, Vointa si Cuvantul (Logos). Exista o implicatiune conform careia acestia sunt, de asemenea, fiinte, dar nu sunt tratati ca atare. In schimb, sunt aspecte ale lui Christos insusi, si, cu ei (in special cu Cuvantul) a creat Christos restul ierarhiei Pleromei. (La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era Dumnezeu, si toate lucrurile au fost facute de catre El.)

Astfel Christos, din propria Sa Lumina, a creat patre Grozavi Luminatori: Harmozel, Oroaiel, Daueithai ei Eleleth. Precum Eonii, acestia erau atat fiinte marete, cat si taramuri eterne. Subordonati Lor au urmat inca 12 Eoni:

Harmozel: Frumusete, Adevar si Forma

Oroaiel: Gand Ulterior, Perceptie si Memorie

Daueithai: Inteligenta, Iubire si Forma Ideala (sau Idee)

Eleleth: Perfectiune, Pace si Intelepciune.

Acestea reprezinta cel mai scazut aspect al Pleromei. Sub Intelepciune urma sa existe marele văl care separa Pleroma de intreaga realitate creata.

Acum, probabil veti observa relatia evidenta dintre acest grup de entitati si cele 12 semne ale Zodiacului si cei 4 Ingeri Heruvici care prezideaza asupra lor. Cu toate acestea, nu sunt unele si aceleasi – nimic fizic sau ceresc nu a fost creat aici, in primul act al mitului gnostic al creatiei. In schimb, aceste saisprezece entitati sunt modele pentru ce urma sa devina mai tarziu Zodiacul si Conducatorii sai.

In final, au mai fost adaugate inca patru modele la acest grup, fiecare dintre ele reprezentand ceva avea sa fie, pana la urma, vazut pe Pamantul fizic. In taramul lui Harmozel a fost plasat Adam Ceresc (model pentru Adam Uman, sau Om). Cu Oroaiel a fost plasat Seth Ceresc (Fiul Omului). Cu Daueithai a fost Posteritatea lui Seth (se pare, sufletele tuturor viitorilor gnostici). Si, in sfarsit, cu Eleleth au fost plasati Penitentii (sufletele non-gnosticilor, care urmau sa se pocaiasca).

Mitul gnostic: Actul al II-lea

Cea mai importanta pentru scopurile noastre dintre cei 12 Eoni mai mici, este ultima din familie: Sophia (Intelepciunea) – care exista chiar deasupra vălului care separa taramul material de Pleroma. Sophia este Zeita Mama a mitului creational gnostic, din care, in final, toata viata din taramul material descinde. Intram, acum, in cel de-al doilea act al acestui subiect fascinant, retinand ca a fost dintotdeauna intentionat sa fie o poveste alegorica ce descrie coborarea Luminii in materie.

Fiind ultima fiinta produsa din ierarhie, Sofia a simtit o proprie dorinta de procreare. Cu toate acestea, unde Eonii de deasupra Ei au produs progenituri numai cu consimtamantul partenerilor lor polari, Sophia nu reusea sa castige cooperare din partea propriului sau partener. Asa ca Sophia a incercat sa produca un vlastar doar al Ei. Acest copil-zeu a fost numit Ialdabaoth. Cu toate acestea, din cauza circumstantelor dezechilibrate ale nasterii sale, Ialdabaoth era deformat, orb (fara gnoza, sau ignorant), si nebun. (Este descris in Cartea secreta... drept serpentin, cu fata de leu si ochi care luminau precum fulgerul.) Din spirit de rusine vis-a-vis de propria Ei creatie, Sophia si-a alungat fiul afara din Pleroma si l-a tainuit intr-un nor de intuneric.

Cand si-a deschis prima oara ochii, copilul Ialdabaoth a vazut doar cea mai mica licarire din Pleroma, ierarhia sa principala, si pe Mama sa. (Unele texte insista ca le-a vazut doar reflexia pe suprafata Apelor Adancului.) Cu toate acestea, in acel moment, s-a indragostit de Sophia, si s-a miscat pentru a prinde puterea luminoasa care radia din Ea. Numai dupa ce Sophia a inchis valul dintre Pleroma si intunericul din afara, a realizat ca i se micsorase lumina, pentru ca Ialdabaoth furase o parte din ea.

Si astfel, Ialdabaoth a ramas singur, nebun si plin de putere divina furata. Ignoranta sa l-a determinat sa creada ca era singur in Univers, si ca era Parintele tuturor lucrurilor. Aceasta este fiinta pe care Gnosticii o numesc Demiurgos (fauritorul), Creatorul Lumii – Zeul Genezei. A fost numit si Samael (zeu orb) si Saklas (nebun).

Intrezarirea Pleromei i-a plantat in minte ideea unui tipar al creatiei, o idee care credea ca este a lui. Astfel, a faurit Cerurile si Pamantul in abisul intunericului. Apoi, a populat acest univers cu conducatori angelici (numiti Archoni), pentru a avea adoratori care sa creada ca el este Cel mai Inalt Zeu. (Din aceasta cauza il numim „Ialdabaoth” – nascatorul cetelor.) Erau doisprezece Archoni grozavi:

-                                                                                                                                                           Iaoth

-                                                                                                                                                           Hermas – Kalia – Oimbri

-                                                                                                                                                           Iabel

-                                                                                                                                                           Adonaius

-                                                                                                                                                           Sabaoth

-                                                                                                                                                           Kainan- Kasin

-                                                                                                                                                           Abrisene

-                                                                                                                                                           Iobel

-                                                                                                                                                           Armoupieel

-                                                                                                                                                           Melkheir – Adonein

-                                                                                                                                                           Belias (care conduce Hades-ul)

Si erau sapte Archoni care guvernau lumea in mod direct:

-                                                                                                                                                           Athoth, cu fata de oaie sau leu (Bunatate)

-                                                                                                                                                           Eloaios, cu fata Tifoniana (Chibzuinta)

-                                                                                                                                                           Astaphaios, cu fata de hiena (Divinitate)

-                                                                                                                                                           Iao, cu fata de sarpe si sapte capete (Regalitate)

-                                                                                                                                                           Adonin, cu fata de maimuta (Zel)

-                                                                                                                                                           Sabbataios, cu o fata luminoasa de foc (Inteligenta)

Fiecare dintre cei sapte au primit nume duale. In baza primului nume, oferit de Ialdabaoth, fiecare Archon manifesta putere asupra lumii. Al doilea nume (Bunatate, etc.) a fost dat fiecaruia, fara ca Ialdabaoth sa stie, prin gloria taramului divin (Pleroma). Prin aceste nume secundare, Archonii sunt rasturnati, indepartati, si jupuiti de putere.

In continuare, au fost creati mai multi Archoni, sub conducerea celor 19, astfel incat numarul de Archoni era egal ori cu 360 (de grade pe cercul ceresc), ori cu 365 (de zile intr-un an). Ialdabaoth a creat aceste cete ceresti din propriul sau foc natural, dar nu a impartasit cu ei niciun pic din Lumina sa datatoare de viata pe care a furat-o de la Mama sa.

Astfel a creat Demiurgul acest univers in adancimile haotice din afara Pleromei. Credea ca este Unicul Zeu Adevarat, desi, in secret, stia de existenta Mamei lui, Sophia. A devenit imbatat si innebunit de propria sa putere si aroganta.

Cat despre Sophia, s-a cait pentru fapta ei si pentru pierderea unei parti din propria lumina. A strigat, si a fost auzita de ierarhiile de Eoni din Pleroma. Acestora le-a fost mila de ea, si Si-au ridicat vocile impreuna cu a ei., astfel ca Parintele Eternitatii a sesizat ce se intampla si a acceptat sa isi ofere ajutorul. Si-a revarsat spiritul divin asupra Ei si a ridicat-o la al noualea nivel din cei douasprezece Eoni mici (numit Gand Ulterior), pana cand si-a putut solutiona problema Luminii furate.


Mitul Gnostic: Actul al III-lea

Al treilea act al creatiei gnostice incepe cu proclamatia aroganta a lui Ialdabaoth, preluata din scriptura iudaica, catre cetele de Archoni: “Caci eu sunt un Dumnezeu gelos. Si nu este alt Dumnezeu in afara de mine.” Din aceasta cauza, Archonii au devenit suspiciosi. Daca Ialdabaoth era, cu adevarat, singurul Dumnezeu, atunci ce alt Dumnezeu ar fi putut exista care sa ii trezeasca gelozia?

Declaratia defectuoasa a Demiurgului a declansat, de asemenea, raspuns si din partea Pleromei. Acesta a fost, de fapt, primul pas dintr-un plan cu scopul de a-i recastiga Sophiei lumina furata. Din spatele marelui văl- bariera, o voce a rasunat in abisul intunericului: „Nu este adevarat Ialdabaoth! Exista Fiinta Umana, si Copilul Fiintei Umane!” (Adica Omul – Adam Ceresc – si Fiul Omului – Seth; ambii existand in Marii Luminatori ai Pleromei.) Cu aceasta, Adam Ceresc a fost adus la marginea vălului astfel incat imaginea sa luminoasa s-a reflectat in apele adancului. Taramul lui Ialdabaoth s-a cutremurat, fundatiile abisului s-au scuturat, iar Archonii au ramas incremeniti.

Nici macar Demiurgul insusi nu stia de unde venise vocea sau imaginea. Gandind rapid, Ialdabaoth si-a asumat meritul pentru aceste lucruri.  A spus Arconilor lui: „Veniti, sa facem o fiinta umana dupa imaginea Lui Dumnezeu si dupa propriile noastre imagini, astfel incat imaginea fiintei umane ar putea sa ne foloseasca drept o lumina. Sa il numim Adam, astfel incat sa ii avem numele ca pe o putere luminoasa.” (Studentul Bibliei recunoaste aceste cuvinte ca fiind adaptate din scriptura iudaica, din Geneza II.)

Asadar, toti Archonii s-au adunat pentru a il construi pe Adam, fiecare adaugand ceva din el insusi la noul suflet. Cu toate acestea, inca nu era vorba de Adam fizic. Aceasta versiune originala era, mai degraba, un Inger sau chiar un Archon. Insa, chiar si dupa eforturile fiecarui Conducator, Adam a ramanea o constructie lipsita de viata, si statea imobil. Fara puterea de a-l aduce pe Adam la viata, Ialdabaoth risca sa i se descopere statutul de Zeu mai mic.

Inclusiv aceasta a facut parte din planul divin initiat de Eonii din Pleroma. Barbelo l-a trimis pe Christos si pe Cei Patru Luminatori sa se consulte cu Ialdabaoth referitor la situatia sa neplacuta. I-au soptit in ureche cum ca ar trebui sa sufle Suflarea de Viata in Adam. Demiurgul a urmat acest sfat, dupa cum se poate observa in Geneza II, si, in mod miraculos, l-a adus pe Adam sa vibreze de viata. Ialdabaoth a realizat prea tarziu ca fusese pacalit sa ii predea intreaga sa putere furata lui Adam. Fiinta umana a crescut si s-a facut puternica, luminand cu lumina divina a Sophiei.

Adam era, acum, mai puternic decat insusi Ialdabaoth, iar acest lucru i-a infuriat pe Archoni. Fiindu-le frica sa nu aplice represalii, l-au aruncat pe Adam in cea mai adanca groapa de materie. Barbelo, din spirit de compasiune pentru fiinta umana, a trimis-o pe Mama Sophia sa locuiasca cu Adam, sa sufere cu el si sa ii ridice gandirea deasupra inchisorii lui materiale. Unele versiuni ale acestei povesti sustin ca era vorba doar de un aspect (sau fiica) a Sophiei care a descins in taramul material, numit Zoe (viata).

Intre timp, Archonii si-au finalizat inchisoarea pentru Adam. Un corp de materie a fost creat din praful pamantului, in care sufletul lui Adam se afla intemnitat. Mai mult, a fost creata Gradina Edenului drept un loc pentru relaxare si placeri pamantesti, astfel incat Adam sa se complaca in acea situatie, sa devina insensibil si „adormit”, iar astfel, sa nu aiba idee de adevarata lui putere interioara. Singura regula pe care i-a dat-o Ialdabaoth a fost ca nu trebuie sa atinga, vreodata, Copacul Cunoaşterii (sau Copacul Gnozei), caci ar putea sa-si descopere dumnezeirea si sa il invinga pe Demiurg si pe cetele lui de Conducatori. (A se observa ca unele texte sugereaza ca nici macar acest Adam nu era un om fizic, ca mine sau ca tine. In aceste cazuri, rasa umana nu urma sa se materializeze pe Pamant pana cand Adam nu avea sa fie expulzat din Eden.)

Un alt pas care a fost facut pentru a-l mentine pe Adam in adormire, a fost succesul lui Ialdabaoth in a-i lua puterea lui Zoe. Un alt trup a fost construit, de data aceasta feminin, iar Zoe a fost intemnitata in el. Aceasta este interpretarea gnostica a creatiei Evei, regasita in Geneza II. Aici, este vorba de Zoe, mai degraba, decat de o coasta care a fost luata de la Adam, care dormea. Astfel, puterea divina furata si apoi pierduta de Ialdabaoth a fost divizata intre Adam si Eva. (A se lua in considerare ca, in ebraica, Eva inseamna „Viata”, la fel cum se traduce si copticul Zoe.)

Dupa textul The Hypostasis of the Archons („Realitatea Conducatorilor”), atunci s-a pogorat Christos in Gradina Edenului in forma de sarpe. Daca sarpele a fost antagonistul din povestea iudaica a Edenului, a devenit eroul mitului Gnostic. A fost sarpele cel care i-a convins pe Adam si pe Eva sa manance fructul din Copacul Gnozei, aducandu-i, in consecinta, mai aproape de realizarea propriei lor puteri si eliberari din intunecimea materiala.

Pentru aceasta, Ialdabaoth i-a alungat pe Adam si pe Eva din Gradina si a blestemat Pamantul, pe femeie, si pe sarpe. (Christos-ul se retrasese, totusi, din sarpe inainte sa se rosteasca blestemul.) Celor doi oameni le-au fost oferite apele uitarii, astfel incat sa nu isi aminteasca cine erau, iar barbatul a fost pus sa domine femeia. Astfel, ei erau orbiti vis-a-vis de propriile lor pacate, si fata de existenta Dumnezeului aflat deasupra lui Ialdabaoth si a Archonilor.

Acum, Ialdabaoth pusese ochii pe puterea lui Zoe, care inca se afla in Eva. A urmarit-o pe Eva, intentionand sa o violeze pentru a-si recapata puterea pierduta. In schimb, inainte sa se poata intampla acest lucru, Zoe ajunsese inca o data in Pleroma. Asadar, nu a fost vorba decat de un invelis pamantesc, trupul Evei, care a fost atacat si pangarit de Ialdabaoth. Rezultatul acestei contopiri a fost copilul corupt, Cain.

(Cartea secreta dupa Ioan sustine ca, atat Cain, cat si Abel au fost produsi astfel, cu toate ca alte texte insista ca nu era vorba decat de Cain. In Revelatia lui Adam, se spune ca gloria divina i-a parasit atat pe Eva, cat si pe Adam, in urma expulzarii lor, si nu s-a intors pana cand nu a intrat in Seth si, astfel, in urmasii sai. In The Hypostasis... se spune ca era vorba de toţi Archonii laolalta care o urmareau pe Eva. Cu toate acestea, in ultimul moment, Zoe a lasat-o pe Eva in urma si s-a transformat in Copacul Vietii. Acelasi text sugereaza ca Eva a avut, ulterior, o fiica (cu Adam), numita Norea, sotia lui Seth. Norea ar fi trebuit sa fie renasterea lui Zoe in lume, astfel ca Norea si Seth au dat nastere rasei gnostice.)

Astfel umanitatea si-a gasit inceputurile drept un popor pierdut, nefiind constient de originea sa divina. Aceia dintre noi care se trezesc si isi amintesc („pe care spiritul vietii se va pogori si va ramane intru putere”) se vor intoarce, dupa moarte, in Pleroma. In acest fel, isi vor returna mica parte de Lumina furata Sophiei, la caminul ei de drept. Sufletele care vor da gres vor fi, dupa moarte, acaparate de Archoni, legate si aruncate inapoi in temnita incarnarii fizice. Acest ciclu va continua la nesfarsit pana cand sufletul se trezeste si scapa din Roata Sorţii.

In final, The Hypostasis... pretinde ca Zoe a trimis un Inger inflacarat sa il alunge pe Demiurg in Tartar. Aici, acesta a devenit „Satana” pe care il stim cu totii, si a populat lumea cu demoni precum Invidia, Moartea etc.

Intre timp, unul dintre cei sapte fii ai lui Ialdabaoth, Sabaoth, s-a pocait si a acuzat caile tatalui sau. I-a cantat laude Sophiei/Zoei, si a fost, astfel, prins in cel de-al saptelea Cer (cel mai inalt Cer din afara Pleromei.) Aici, Sabaoth a devenit Zeul iudeilor:

Acum, cand aceste evenimente s-au intamplat, si-a facut un car imens cu patru fete de heruvimi, si un numar infinit de mare de ingeri pentru a il asista, precum si harpe si lire. Si Sophia si-a luat fiica, pe Zoe, si a asezat-o la dreapta ei, pentru a o invata despre lucrurile care exista in cel de-al optulea Cer; iar pe Ingerul Furiei l-a asezat la stanga ei. De atunci, dreapta sa a fost numita Viata, iar stanga a ajuns sa reprezinte nedreptatea din taramul puterii absolute de deasupra

Sabaoth a reprezentat maniera gnosticilor de a explica contradictiile dintre mitul lor si sursele lor iudaice. Dumnezeul Vechiului Testament nu era intotdeauna injust sau arogant, si astfel, aceste dovezi de mila sau intelepciune erau atribuite lui Sabaoth, mai degraba, decat lui Ialdabaoth. Spre exemplu, gnosticii vedeau doua fiinte care s-au implicat in povestea lui Noe si a Inundatiei: Ialdabaoth, care isi dorea sa starpeasca progeniturile lui Adam din lume, si Sabaoth, care a actionat in secret impotriva tatalui sau, avertizandu-l pe Noe de dezastrul care avea sa vina.

Mitul Gnostic: Actul al IV-lea

Actul final al mitului gnostic al creatiei nu difera foarte mult de cel deja bine cunoscut din Evangheliile Crestine: povestea lui Iisus. De fapt, citind Evanghelia dupa Ioan, citesti, practic, relatarea gnostica standard a povestii. Ceea ce diferentiaza povestea gnostica de alte versiuni a Evangheliei este maniera ciudata in care detaliile povestii sunt interpretate. Acest lucru este foarte similar cu interpretarile gnostice ale pasajelor din Geneza si din alte parti ale Bibliei.

Din pacate, o mare parte din informatiile despre interpretarea gnostica a vietii lui Iisus vine dintr-o sursa nedemna de incredere: Sf. Irenaeus (Irineu), episcop de Lyon, care a scris Impotriva Ereziilor (Adversus haereses) in jurul anului 180 d.Hr. Asa cum sugereaza titlul lucrarii sale, Sf. Irineu era pozitionat ferm impotriva credintelor gnosticilor, si le prezenta mitosul cu scopul de a-l discredita in intregime. Informatiile pe care le ofera sunt luate in considerare pana la un punct deoarece prezentarea sa contine materiale deja familiare gnosticilor (precum mitosul creatiei), care apar a fi precise. (In plus, ceea ce prezinta referitor la gandirea si practica gnostica nu este nici pe departe atat de fantasmagorica precum cea regasita in alte scrieri anti-gnosticism, cum ar fi cele ale Sfantului Epifan, care a descris multe practici infricosatoare si improbabile printre gnostici, precum avortul ritualic etc.)

Primul punct de disputa intre viziunile gnostice si cele catolice asupra lui Iisus se refera chiar la originea omului respectiv. Gnosticii ii vedeau pe Iisus si pe Christos ca doua entitati separate. Nu il considera pe Iisus a fi un simplu om comun, dar nici nu simteau ca Iisus fusese „cu Tatal la inceput.” In schimb, Iisus fusese zamislit de Sfantul Duh drept un vehicul perfect pentru adevaratul Dumnezeu al Pleromei si Izbavitor al omenirii – Christosul. Iisus, omul, nu ar fi obtinut Christosul pana la botez, si si l-ar fi pierdut chiar inainte de moarte.

Sf. Irineu ne spune ca, dupa primele trei acte ale mitologiei gnostice a creatiei, „Intelepciunea vulgara” (probabil referindu-se la Zoe, Intelepciunea mai Mica), nu avea loc de odihna nici pe Pamant, nici in Ceruri. Asa ca a apelat la mama sa (probabil Sophia, la care se face referire sub numele de Sfant Duh in acest text), pentru ajutor. Daca plasam acestea in contextul actelor precedente din mitos, atunci ar trebui sa presupunem ca acesta a fost inca un pas din planul divin formulat de Eoni pentru a recapata lumina furata. Ca raspuns la rugamintea Intelepciunii vulgare, Sfantul Duh a produs doi oameni: unul era Ioan Botezatorul, nascut dintr-o femeie stearpa, iar celalalt era Iisus ben Iosif, nascut dintr-o virgina. Ioan avea scopul de a proclama venirea Celui Uns, si de a-l boteza pe Iisus astfel incat acesta sa fie un vehicul pur cand Christos avea sa se pogoare, in final.

Mai devreme in aceasta prelegere, ati citit un pic despre botezul lui Iisus, si s-a mentionat pogorarea Christosului, asa cum a fost asistata de Ioan. Forma pe care si-a asumat-o a fost aceea de porumbel alb, un simbol comun al Sfantului Duh, chiar si in crestinismul modern. In interpretarea gnostica, acest porumbel simbolizeaza o combinatie intre Sophia si Christos, si, astfel, adevaratul Duh Sfant al lui Dumnezeu. Christosul a fost trimis pe Pamantul fizic drept raspuns la rugamintea „Intelepciunii vulgare”. In timpul calatoriei Lui de atunci, a descins prin cele sapte ceruri, golind, in drumul Sau, fiecare sfera (si, astfel, Archonii) de putere. Apoi, s-a contopit cu Sophia, astfel incat Christosul este numit Mirele si Sophia, Mireasa. Aceasta forta divina unificata s-a pogorat in Iisus la botez, si referitor la aceasta a proclamat Dumnezeu placerea Lui din Ceruri. Astfel a fost creat Iisus cel Uns, sau Iisus Christos.

Desigur, nici macar Iisus, omul, nu era o creatie originala a Sfantului Duh. Precum majoritatea aspectelor mitosului gnostic, orice apare pe Pamant trebuie, in mod necesar, sa isi aiba perechea (sau modelul), in Pleroma. (Scolile hermetice de mai tarziu urmau sa inteleaga aceasta prin fraza „Precum e Sus, la fel si Jos.”) In aceasta lumina, exista indicatii in baza carora Iisus ar fi fost o reincarnare a tatalui tuturor gnosticilor, Seth. (Retinem ca Seth a fost, el insusi, modelat dupa Seth Super-Ceresc.) Conform gnosticilor, astfel se explica de ce Iisus se referea adesea la El insusi cu „Fiul Omului”, un titlu rezervat, in general, pentru Seth, fiul lui Adam. Putem vedea acest detaliu ar asigura intreaga poveste a lui Iisus ca fiind mitologie gnostica acceptabila. Daca primul Seth a fost tatal rasei gnosticilor, conservand pretioasa lumina divina in linisa sa de urmasi, al doilea Seth a venit pentru a isi invata copiii secretele aducerii luminii inapoi in Pleroma, finalizand, astfel, planul final.

Sigur ca Ialdabaoth si Archonii sai erau furiosi in legatura cu venirea lui Iisus, miracolele pe care le facuse si, in mod special, mesajul pe care il transmitea. Asadar, aceste forte ale intunericului au orchestrat persecutia si crucificarea lui Iisus. (In Evanghelia dupa Ioan 8:44, Iisus ii acuza de-a dreptul pe Farisei de slujirea Satanei. In interpretarea gnostica, aici afirma Iisus ca iudeii il serveau pe Ialdabaoth.)

Un alt punct de vedere gnostic asupra interpretarii Bibliei explica una dintre cele mai curioase scene din Evanghelie, gasita (de exemplu) in Matei 27:46. Aici, Iisus deja fusese crucificat si aluneca dureros catre moarte. Dintre toate lucrurile pe care Fiul lui Dumnezeu le-ar fi putut spune in acel moment, Iisus a fost consemnat ca spunand: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai parasit?” De una singura, aceasta structura pur si simplu nu are sens daca urmezi dogma crestina standard referitoare la Dumnezeu si la Iisus. Acolo, Dumnezeu nu ar fi putut sa il paraseasca pe Iisus, intrucat Cei doi erau ori Unul si Acelasi, or erau, cel putin, din aceeasi substanta. Cu toate acestea, conform dogmei gnostice, Dumnezeu si Iisus au fost intotdeauna entitati separate, si deja exista precedent in mitologie pentru parasirea fizicului de catre Christos.

Retinem ca Cel Uns, fiind o Forta a Pleromei, este perfect si nu poate fi pangarit in niciun fel. A descins odata in Sarpele din Eden pentru a-i salva pe Adam si pe Eva din inchisoarea lor, dar a trebuit sa se retraga iarasi inainte sa poata Demiurgul sa isi pronunte blestemul impotriva sa. Intr-o maniera asemantoare a plecat Lumina Divina din Adam inainte sa poate fi blestemat in mod similar, din Eva inainte sa poata fi violata de Arhoni, si inca o data din Abel inainte de uciderea sa de mana lui Cain.

Astfel, odata ce slujirea sa lumeasca a ajuns completa, si Iisus a fost adus in fata guvernatorului Roman Pilat pentru a ii incepe judecata si suferinta, forta Christosului/Sophiei l-a parasit. In mod alegoric, doar aspectele perisabile ale Maestrului au suferit si au murit, in mod special trupul si spiritul sau pamantesc. Lumina incoruptibila a lui Dumnezeu care se afla in el nu putea sa treaca prin asa ceva, si a fost, astfel, retrasa inapoi in Ceruri. Asadar, patimile si crucificarea lui Iisus au fost menite sa separe puritatea din el si sa distruga impuritatea. Pana astazi, aceasta ramane interpretarea mistica si hermetica a crucificarii.

Continuand aceasta alegorie, Iisus a fost reinviat dupa trei zile intr-o fiinta perfecta. Fiind purificat de toate materialele si patimile pamantesti, nu mai exista in intr-un corp uman fizic. A fost, apoi, retras in Cer, unde sta la dreapta lui Ialdabaoth (sau Sabaoth, in functie de text.) Cum sufletele celor plecati de pe Pamant se ridica in mod natural catre tronul celui de-al saptelea Cer, Iisus aduna sufletele gnostice pentru el fara ca Ialdabaoth sa stie. Non-Gnosticii, in schimb, sunt prinsi de Demiurg si fortati sa se reincarneze iarasi pe Pamant, unde vor continua sa hraneasca Archonii cu suferinta lor. In final, Iisus va fi adunat toate sufletele iluminate, recuperand, in sfarsit, intreaga lumina furata de Creator, si aducand, astfel, realitatea creata la final.


Gnosticismul Valentinian


Aceasta este a doua parte dintr-o lectura mai lunga dedicata subiectului gnosticismului istoric. Prima parte a avut de-a face cu o simpla vedere de ansamblu asupra istoriei si filosofiei gnostice, si o relatare „armonizata” a mitosului gnostic clasic al creatiei, preluat din texte precum Cartea secreta dupa Ioan si Hypostasis of the Archons.

Aici, in cea de-a doua parte, vom discuta mai tarziu, dar la fel de important ca si inainte, scoala gnosticismului. Aceasta scoala a aparut independent de majoritatea sectelor gnostice antice, si in limitele Bisericii Crestine Pauline. Este cunoscut astazi ca gnosticism „valentinian”, denumit astfel dupa fondatorul miscarii. Se pare, de fapt, ca majoritatea influentelor gnostice asupra culturii occidentale, in special in cadrul kabbalei, hermetismului si magiei, au fost transmise in mod aproape exclusiv de la scoala valentiniana. (Retinem ca textele Nag Hammadi, care contin ce stim despre gnosticismul clasic, nu au fost descoperite pana in anii 1940 d.Hr.)

Asa cum am facut si pana acum, voi incepe aceasta explorare cu o vedere istorica de ansamblu a miscarii Valentiniene si a unora dintre cei care s-au implicat in aceasta. Apoi, voi prezenta revizuirea mitologiei gnostice a creatiei.

Valentin


Valentin (cca. 100- 175 d.Hr.) s-a nascut in orasul Phrebonis din delta egipteana. Se spune ca a primit educatie greceasca in Alexandria, si ca a devenit un filosof si profesor neoplatonic. In jurul anului 140 d. Hr., s-a mutat in Roma pentru a isi insusi un rol activ in Biserica Romano-Catolica, pe post de profesor si lider. Stim, de asemenea, ca spera, la un moment dat, sa fie numit Episcop al Romei, dar nu i-a fost oferita pozitia respectiva (poate din cauza punctelor sale de vedere spirituale eretice?).

Valentin si studentii sai acceptau doctrina crestina romana traditionala (adica, pe cea paulina). Profesorul insusi sustinea ca invatase misterele de la un discipol al Sf. Paul, numit Theudas. Theudas, fiind un membru al cercului apropiat al lui Paul, ar fi invatat o interpretare alegorica mai profunda a Scripturii, decat cea care era predata oamenilor de rand. I-a transmis aceasta interpretare lui Valentin, care a predat, apoi, aceleasi mistere cercului lui apropiat de studenti, in cadrul intalnirilor private din Roma. (A se lua in considerare similaritatile cu pretinderea gnostica de a fi primit „invataturile secrete ale lui Iisus”, revelate doar cercului sau apropiat de discipoli.)

Acum, gasesc ca este incredibil de improbabil ca Paul (care nu era mai mult decat un infiltrator Roman si prefacut fata de clasele crestine) sa fi predat vreodata asmenea lucruri profunde asa cum observam in scoala de gnosticism valentinian. Cu toate acestea, tocmai aceasta pretinsa succesiune apostolica de la Paul, prin Theudas, catre Valentin, a format autoritatea spirituala fundamentala pe care Valentin s-a bazat. (Asemenea supozitii de succesiune apostolica erau importante pentru multi invatatori crestini.)

Dupa cum se dovedeste, „aceste interpretari alegorice profunde” ale Scripturii erau, de fapt, o versiune a mitosului gnostic clasic. Era, cu siguranta, mult mai crestinesc, sau cel putin mai roman, decat mitul gnostic original, dar retinea majoritatea elementelor de baza.

Invataturile lui Valentin care au ramas peste timp (cum ar fi Evanghelia Adevarului), contureaza o formula de izbavire prin gnoza personala de Dumnezeu. Evanghelia Adevarului nu este gnosticism clasic absolut deloc, dar pare sa aplice aceleasi principii pe o scara individuala, asa cum aplicau gnosticii intregului lor popor. (prin rationamentul acestei focalizari individuale, invataturile valentiniene sunt considerate o forma de misticism.) Textul descrie sufletul uman ca pe o scanteie de Divinitate pierduta in ignoranta si avand nevoie de un izbavitor pentru a o recastiga din intuneric. Acel izbavitor conduce sufletul inapoi catre gnoza cu Dumnezeu. Acest tipar de „deplinatate-pierdere-recastigare” a rezultat in urma etichetarii Evangheliei Adevarului ca o „retorica gnostica”.

Valentin a predat, de asemenea, invataturi conform carora Dumnezeu contine toate lucrurile (asa cum observam in conceptul sferelor ceresti, in care Dumnezeu este cea mai mare sfera, care le contine pe toate celelalte.), in locul tiparului liniar principal dezvoltat de gnosticii clasici, in care realitatea este in afara si foarte departe de Dumnezeu. De asemenea, a invatat si ca realitatea fizica este o iluzie, si ca iluzia distinctiei si structurii se dizolva in momentul in care este atins Dumnezeu. Ignorantii, care sunt orbi fata de realitatea din spatele celei percepute, sunt, literalmente, prinsi intr-un cosmar petrecut cu ochii deschisi, in timp ce persoanele electe, vor fi trezite si chemate acasa. („A fi chemat acasa”, cu acest sens, inseamna sa intre intr-o stare de „repaus” sau „odihna”. Aceasta, ca o mare parte a filosofiei valentiniene, are origini neoplatonice, unde se face distinctia intre „volatil” si „fix”. Intreaga realitate imperfecta este rezultatul miscarii, in timp ce perfectiunea poate exista numai intr-o stare fixa.)

Valentin a fost atacat cu cruzime pentru invataturile si interpretarile sale ale Bibliei. Ulterior, Biserica pretinde ca a fost fortat sa paraseasca Roma din cauza acestora, cu toate ca nu pare sa fie vreo dovada pentru a sustine aceasta supozitie. Cariera sa publica s-a incheiat, efectiv, in 165 d. Hr., cand nu a primit pozitia de Episcop al Romei.

Influentele asupra lui Valentin

Baza gnosticismului valentinian pare sa fi fost pusa in timp ce creatorul acestuia studia, inca, in Alexandria. De exemplu, stim ca exista o secta activa de gnostici clasici in Alexandria la momentul respectiv, si este evident ca Valentin a invatat multe de la ei (ori direct, ori, macar, prin scrierile sau prelegerile lor publice). In acelasi timp, stiintele hermetice erau in floare pe teritoriul Egiptului elen, si, probabil, o mare parte a fost preluat din aceasta scoala in forma valentiniana de misticism. In Alexandria exista si Scoala lui Basilide. Basillide a fost un filosof crestin care a fost si el afectat de teoriile gnosticismului clasic, neoplatonismului, stoicismului si de cele pitagoreice (toate fiind, in aceeasi masura, foarte importante scolii valentiniene.) Fara indoiala ca Valentin a interactionat liber cu acest grup.

Cu toate acestea, citind filosofia si mitosul valentinian, devine clar ca o anumita scoala a avut un impact si mai mare asupra lui Valentin, decat au avut gnosticii alexandrieni sau discipolii lui Basilide. Aceasta a fost Scoala Sf. Toma, atat de intim conectata cu filosofiile gnostice incat este aproape imposibil sa o consideram non-gnostica in sine. (Ca si Evanghelia Adevarului valentiniana, nu este gnosticism clasic, dar poate fi considerata retorica gnostica.) Principalele texte care au ramas din aceasta scoala sunt: Evanghelia dupa Toma, Cartea lui Toma si Actele lui Toma (care include, ulterior, poezia puternica si foarte semnificativa numita Imnul Perlei).

Scoala Sf. Toma a fost fondata in Mesopotamia si apoi diseminata pe cuprinsul lumii crestine cunoscute. Valentin a intalnit, probabil, o ramificatie egipteana a scolii in timpul anilor sai de formare in Alexandria. Datorita faptului ca filosofia Sf. Toma este intr-o asemenea masura vitala explorarii noastre actuale, imi voi rezerva, aici, cateva momente pentru a descrie o parte din istoria si invataturile scolii.

Numele intreg al fondatorului acesteia este Sf. Didymus Jude Thomas, Apostol al Estului. Se spune ca nu ar fi fost altul decat fratele geaman al lui Iisus. Dupa ce a fost executat Mesia, Toma a mostenit conducerea tinerei miscari crestine. (Astfel, descrierea sa drept geamanul lui Iisus [daca nu este literala], ar putea fi, pur si simplu, o recunoastere a statutului sau egal cu al lui Iisus pe pozitia de conducere a miscarii, fiind, totodata, un invatator pentru aceasta. Apropos, a fost grupul lui Toma cel care face referire la el insusi cu „cei blajini” sau „cei umili” etc., lucru care arunca lumina asupra afirmatiilor din Noul Testament , precum „cei blanzi vor mosteni pamantul.”) Sf. Toma i s-a atribuit oficial convertirea Mesopotamiei de Nord si a Indiei la crestinism.

Dupa cum s-a mentionat mai devreme, Scoala Sf. Toma nu este legata istoric (din cate stim) de gnosticismul clasic, dar a transmis invataturi pentru un misticism al gnozei spirituale. Se concentra pe relatia personala a omului cu Dumnezeu, si pe existenta Lui Dumnezeu si a Imparatiei Sale Divine in inimile tuturor credinciosilor. Filosofia invata individul cum sa isi gaseasca pe „Iisus cel viu” (adica, Lumina Divina) intru sinele sau sinea sa, si astfel, cum sa obtina cunoasterea, atat a sa, cat si a dublurii sale divine (adica a Sinelui Inalt).

Mitosul Sf. Toma poate fi relatat pe scurt astfel: Sinele Adevarat (sau sufletul) al unui individ a fost trimis din „Imparatia Luminii de la Est” (sau din taramul spiritual). Acum, acesta traieste in taramul material, un loc al „somnului, betiei, intunericului si mortii”, unde si-a uitat adevarata origine si natura. Acest tinut al intunericului exterior este numit metaforic uneori, „Egipt” sau „Babilon”, si este condus de autoritati malevolente numite „Farisei”, „Babilonieni” etc. Imparatul, sau Tatal Imparatiei Luminii trimite apoi un salvator (Iisus) sau un „mesaj personificat” (ceea ce am putea numi un Inger Pazitor Sfant) pentru a trezi sufletul, invatandu-l sa se recunoasca pe sine (si de unde vine) si sa distinga intre Lumina si Intuneric. In final, aceasta determina sufletul sa se intoarca in casa sa din Imparatia Luminii, un loc descris ca fiind partial in alta parte si, partial, in sinea individului. Imnul Perlei se bazeaza in intregime pe aceasta descriere mito-mistica.

Scoala valentiniana

Ar trebui sa se inteleaga ca gnosticismul valentinian a fost, mai degraba, o scoala filosofica, decat o secta crestina. Acestia erau crestini paulini, si urmau doctrinele din Roma. Fiind o scoala, simteau ca aveau parte de succesiune apostolica din insusi Sf. Paul, si pretindeau ca el este principala lor autoritate. Doua ramificatii ale scolii au aparut, fiecare remarcandu-se prin punctele sale de vedere deosebite asupra originii lui Iisus Christos. Una dintre acestea era cea „Italiana” (sau de Vest), care a fost initiata de Ptolemeu sau de Heracleon. Acest grup credea ca Iisus a fost o fiinta vie care s-a contopit cu Christosul in cadrul botezului, foarte asemanator cu credinta gnostica clasica. Cealalta era ramura de Est, initiata de Theodotus si de Marcu. Acest grup credea ca Iisus a fusese o fiinta divina chiar de la nasterea sa, nascuta de Duhul Sfant, un punct de vedere mai apropiat de doctrina catolica contemporana.

La inceput, gnosticii valentinieni erau acceptati de Biserica (mai exact, invatatii valentinieni au putut ocupa pozitii oficiale pana in jurul anului 200 d. Hr.) si le era, asadar, permis sa se inmulteasca pe teritoriul Imperiului Roman. Totusi, in final, valentinienii au fost distantati de Biserica Romana. Intrucat acestia existasera, initial, in randurile Bisericii oficiale, inamicii lor se refereau adesea la ei drept „lupi in haine de oi”. Pana in secolul al IV-lea (in vremea lui Constantin) guvernul roman se afla in procesul de a consuma Biserica (sau vice-versa). In 326 d. Hr., Constantin a incadrat oficial gnosticismul in randul miscarilor eretice, toate fiind obligate sa se inchida imediat. (Observam ca acesta este acelasi secol in care un grup de calugari isteti au ascuns manuscrisele copte intr-o pestere, in apropiere de Nag Hammadi.) S-a mentionat o „capela valentiniana” in 388 d. Hr., cand a fost incendiata de crestini. In 428 d. Hr., imparatul roman Teodosiu a inclus valentinienii intr-o alta lege impotriva sectelor eretice. In 692, in cadrul Sinodului Trullan (o intalnire intre reprezentanti ai Bisericii si ai Romanitatii), s-a discutat cum ar trebui sa fie primit inapoi in Biserica Catolica „valentinianul care se caieste”.

Din pacate, Sf. Irineu (anti-gnostic declarat) este principala noastra sursa pentru scrierile si invataturile scolii valentiniene. Acestea ne ofera numai o povestire superficiala a mitului gnostic, asa cum a fost spus de insusi Valentin. Cu toate acestea, ofera o relatare completa a povestii asa cum a fost spusa de Ptolemeu, unul dintre primii si cei mai de seama studenti ai lui Valentin. Mitosul este, probabil, propria varianta revizuita a lui Ptolemeu dar (deoarece este cea mai completa), este considerata mitul gnostic valentinian al creatiei definitoriu.

Ptolemeu

Foarte putine se cunosc despre Ptolemeu. A trait aproximativ intre anii 136 – 180 d.Hr. Unii au sugerat ca a existat un anume „Ptolemeu Martirul”, care a murit cca. 152 d. Hr., dar nu putem fi siguri ca sunt una si aceeasi persoana. Avem, totusi, o serie de invataturi ale lui Ptolemeu, asa cum au fost citate si descrise de Sf. Irineu si de Sf. Epifan in lucrarile lor anti-eretice. Epifan, mai ales, citeaza o Epistola catre Flora scrisa de Ptolemeu.

Epistola catre Flora se refera la interpretarea Vechiului Testament, atat Legea regasita acolo, cat si Dumnezeul- Dumnezeii care au transmis-o. Initial, explica Ptolemeu, Dumnezeul Vechiului Testament nu ar fi putut fi Parintele Eternitatii, pentru ca, daca acesta ar fi fost cazul, Legea ar fi trebuit sa fie perfecta, precum El Insusi. Insa, Legea Vechiului Testament nu este perfecta, avea nevoie de completari din partea altcuiva (referinta la Iisus, care a spus ca a venit sa completeze legea, mai degraba decat sa o incalce), si contrazice, adesea, insasi natura Parintelui. (Exemple in aceasta directie se regasesc in Legea Mozaica, ce permite divortul, sau indemnul de a lua „ochi pentru ochi” etc.)

In acelasi timp, continua Ptolemeu, Dumnezeul Vechiului Testament nu putea fi Diavolul, asa cum pretind gnosticii, deoarece faurirea lumii de catre acesta reflecta lucrarea unui Dumnezeu ce uraste raul. Orice lucrarea a unui Diavol adevarat ar trebui, in mod necesar, sa functioneze impotriva oricarui lucru cu origine cereasca.

De fapt, natura diverselor Legi din vechiul testament indica faptul ca, probabil, au existat trei autori:

1         Creatorul (adica Demiurgul, nu cel mai inalt Parinte al Tuturor)

2         Moise

3         Batranii evrei

Mai mult, aceste Legi oferite de Creator sunt impartite in trei:

1a) Pure dar imperfecte. (Acestea sunt Legile drepte, dar care aveau nevoie de completari ulterioare, din partea lui Iisus.)

1b) Impletite cu Nedreptatea. (Acestea sunt legile de genul „ochi pentru ochi”, mentionate anterior, care au fost abolite, ulterior, de Iisus)

1c) Simbolice (Acestea au fost, la origini, legi ritualice iudaice. Ca atare, au fost abolite de Iisus, dar in scriptura care descrie ritualurile, le-a fost oferit un inteles alegoric mai inalt.)

Ptolemeu afirma ca acest lucru demonstreaza ca Dumnezeul vechiului Testament se afla intre perfectiune si rau. Asadar, Demiurgul este numit „Drept”, si Ptolemeu face, adesea, referire la el in Epistole cu „Dumnezeul Dreptatii” sau „Dumnezeul Justitiei”. („Fiind un judecator al Justitiei (Dreptatii) care este a lui.”) A fost facut in imaginea Parintelui Tututor.

Versiunea lui Ptolemeu pentru mitul gnostic (regasita in Impotriva Ereziei a Sf. Irineu) a fost cea mai recunoscuta relatare a creatiei gnostice, inainte descoperirii bibliotecii Nag Hammadi in anii 1940 d.Hr. Acesta este, probabil, chiar textul care a influentat cel mai mult dezvoltarea hermetismului, qabalei si ocultismului occidental in ultimele secole. E aproape sigur ca John Dee a detinut si/sau a studiat o copie a acestuia.

Intoarcerea in starea de liniste, de la volatil la fix, este tema relatarii ptolemeice a creatiei gnostice. Natura fixa a perfectiunii spirituale este simbolizata in text de androginie (uniunea permanenta a opusurilor sexuale, intoarcerea „masculinului” si „femininului” intr-un singur trup). Astfel, Adevaratul Sine care in fiecare dintre noi (Scanteia Divina) isi are propria pereche (sau Inger) pe taramul spiritual cu care trebuie sa se reuneasca. Asadar, precum vom observa, exista un ton sexual profund in mitul ptolemeic, incercand sa faca legatura cu „misterul spiritual al odaii miresei”.

(NOTA: Aceasta „pereche (sau Inger) in Pleroma” NU este echivalenta cu propria noastra conceptie asupra Ingerului Pazitor Sfant. Izbavitorul mitosului valentinian reprezinta Ingerul Pazitor, care este trimis pe taramul fizic pentru a trezi sufletul adormit. Perechea spirituala (sau Sinele Superior) a Adevaratului Sine ramane, permanent, in Pleroma, asteptand reuniunea.)

Mitosul gnostic valentinian

(Nota: pentru usurinta studierii, am impartit aceasta poveste in patru „acte” principale, astfel incat sa reflecte aceeasi diviziune facuta in povestea creatiei gnostice clasice. Acest fapt ar trebui sa usureze, intr-o oarecare masura, studiul comparativ al celor doua mituri.)

Actul I: Formarea Pleromei

La inceput a fost Sursa Anterioara, numita, de asemenea, si Stramosul, Adancul si cateva alte nume descriptive. Aceasta este identica cu Parintele Eternitatii din gnosticismul clasic si este, precum acesta, descris ca fiind „necontinut, invizibil, nenascut” etc. Ca de obicei, Sursa este absolut singura in univers – unitatea originala, sau monada. Cu toate acestea, valentinienii recunosteau si un pseudo-Eon numit „Liniste”, ca fiind consoarta Stramosului. Daca sursa trebuie descrisa ca fiind singura, tehnic vorbind, Linistea este luata in calcul drept Eon, atunci cand este exprimat numarul Eonilor ca un mister pitagorean. (vezi Tetraktys de mai jos.)

Asadar, se spune ca Sursa si Linistea au dat nastere, impreuna, urmatorilor doi eoni, Intelect si Adevar, consoarta sa. Intelectul este versiunea valentiniana a lui Barbelo, din gnosticismul clasic. Este numit „Singurul Nascut”, si este singura fiinta care intelege magnitudinea (sau care are gnoza) Sursei. Acesti patru Eoni primari (inclusiv Linistea) sunt numitu „Radacinile Pleromei”, si compun, impreuna, Tetraktys-ul pitagorean:

Sursa (1)                           *

Linistea (2)                     *   *

Intelectul (3)               *   *   *

Adevarul (4)              *   *   *   *

=10 (numarul perfect)

Procesul emanarii a continuat cand Intelectul (si consoarta sa) au produs urmatoarea pereche de Eoni: Cuvantul (Logos) si Viata (Zoe). Astfel s-a completat principala ierarhie a Pleromei. Sursa, Intelectul si Logosul sunt numite „Parintele”, deoarece reprezinta aspecte individuale ale unei singure Forte Divine. (Am vazut, in principiu, acelasi lucru, mai devreme, cu Parintele din gnosticismul clasic, Barbelo si Christos.) Logosul valentinian este considerat a fi Parintele tuturor fiintelor create dupa el.

Apoi, Logosul si Zoe au nascut inca doi Eoni, fiecare servind ca un fel de model pentru lucruri care urmau, ulterior, sa apara pe Pamant. Prima a fost Fiinta Umana, iar consoarta sa a fost Biserica. (Retinem ca cuvantul „biserica”, in acest caz, se refera la un grup de credinciosi, sau la prezenta lui Dumnezeu printre credinciosii Lui, si nu face referire nici la Biserica Catolica, si nici la vreun alt lacas de cult.) Includerea acestor Eoni produce un numar total de 8, si formeaza ce numesc valentinienii „Octetul Primar” al Pleromei.


Sursa – Linistea

Intelectul – Adevarul

Cuvantul (Logos) – Zoe

Fiinta Umana – Biserica

Ptolemeu afirma ca fiecare dintre acesti Eoni erau, fireste, produsi pentru glorificarea Sursei Anterioare. Ce a urmat acestora, totusi, au fost actiune creatoare facut in mod independent de catre Eoni, in speranta maximizarii glorificarii Sursei. Astfel, Logosul si Zoe au decis sa nasca alti zece Eoni in cinci perechi:

Cel Adanc-Inecat – Relatii Sexuale

Cel Ce Nu Imbatraneste – Uniune

Cel Auto- Produs – Placere

Cel Nemiscat – Mixtura

Cel Singur Nascut* – Cel Sfintit

(*A nu fi confundat cu Intelectul, pentru care „Singur- Nascut” este un titlu.)

Fiinta Umana si Biserica, au emis, apoi, douasprezece Eoni finali:

Mijlocitorul – Credinta

Cel Patern – Speranta

Cea Materna – Iubirea

Cel Vesnic- Curgand – Inteligenta

Cel Ecleziastic – Sfintirea

Cel Dorit – Intelepciunea (Sophia)

(Observam ca, la fel ca in gnosticismul clasic, Sophia este, iarasi, cea mai de jos dintre cei douasprezece Eoni)

Aceasta pare sa reprezinte structura de baza a Mintii lui Dumnezeu. Toti Eonii luati laolalta, cei 8, 10 si 12, cumpun „30 de Eoni Tacuti si de Nerecunoscut”, versiunea valentiniana a Pleromei din gnosticismul clasic.

Actul al II-lea: Suferinta Sophiei

Asa cum s-a mentionat mai devreme, numai Intelectul avea gnoza Sursei Anterioare. Pentru Eonii de sub Intelect, Sursa era atat invizibila, cat si de Neinteles. Din acest motiv, Intelectul a intentionat sa instige pe ceilalti Eoni intru tanjirea si cautarea Sursei, pentru a-i ridica la propria Sa pozitie, si pentru a le permite sa se impartaseasca din gnoza Stramosului. Cu toate acestea, daca ar fi reusit asta, Eonii ar fi fost consumati de Sursa si dizolvati inapoi la esenta lor universala. (imaginati-va o picatura de apa care cade in ocean.) Asadar, patima grabita a Intelectului a fost potolita de Liniste.

Acum, Eonii inferiori simteau patima Intelectului si isi doreau, intr-adevar, sa il caute pe Stramos. Insa, datorita Linistii, nu au fost vreodata stimulati sa se miste si au ramas nemiscati. Patima potolita a Intelectului s-a filtrat, coborandu-se prin Pleroma, si s-a adunat in cel mai de jos Eon, Sophia.

Acesta a fost inceputul suferintei Sophiei. Plina de patima de a-l cauta pe Stramos, Aceasta a pornit inainte lipsita de scrupule si de consoarta ei. Si-a dorit sa inteleaga magnitudinea Sursei, dar acest lucru era imposibil fara ca Ea sa se descompuna. Asa ca s-a angajat intr-un zbucium, facandu-si loc tot mai sus catre Magnitudinea Nemasurabila.

Intre timp, Stramosul era constient de faptul ca Sophia se tot apropia, cat si de consecintele faptelor Ei. Asa ca si-a directionat Intelectul catre creare unei Bariere Marete pe care a pus-o intre Sursa si tot restul Pleromei. Aceasta bariera este considerata, uneori, hexagonala, deoarece are 6 nume: Limita, Cruce, Izbavitoare, Emancipatoare, Cea-Care-Impune-Limite, si Purtatoarea. De obicei, este considerata a fi o Mare Cruce (care va deveni importanta ulterior, in aceasta poveste).

Bariera are doua functii: una este de a stabiliza, iar cealalta de a diviza. Asa cum ne spune Ptolemeu: „Stabilizand si instaurand, este Crucea. Divizand si limitand, este Limita.” Ioan Botezatorul, continua Ptolemeu, vorbea despre Limita, cand spunea: „Crucea este o sita, si consuma toate elementele materiale, asa cum consuma focul pleava. (Puteti citi citatele originale in Matei 3:12, sau Luca 3:17)

Cand Sophia a atins, finalmente, aceasta Bariera, a realizat ca Sursa chiar era de neinteles. Bariera o infrana, o purifica si o readucea consoartei ei si in locul ei de fel in Pleroma. Astfel, Sophia a ajuns iarasi sa fie linistita, deoarece Bariera o separase (sau cernise) de pasiunea din Ea.

Desigur, nu e nimic in Pleroma care sa nu poata fi personificat, si acelasi lucru poate fi spus si despre pasiunea lipsita de scrupula si neimplinita a Sophiei. Odata ce a fost separata de catre Bariera, pasiunea a fost indepartata intru totul din Pleroma, si a fost legata in afara, intr-o zona a umbrelor. In aceasta stare, este numita Achamoth, probabil, de la cuvantul evreiesc, Chokmah, care inseamna Intelepciune. Pentru gnosticii valentinieni, ea era Intelepciunea Inferioara (sau fiica Sophiei). La inceput, Achamoth era, poate, un pic mai mult decat o esenta fara forma, deoarece era, in sine, o patima neimplinita (sau un Gand care nu si-a inteles, vreodata, subiectul).

Datorita actiunilor lipsite de scrupule ale Sophiei si producerea lui Achamoth, Intelectul, actionand, iarasi, sub precognitia Stramosului, a emis inca o pereche de Eoni: Cel Uns (Christos), si Sfantul Duh. Acesti doi Eoni aveau menirea de a „repara si consolida” Pleroma astfel incat sa nu se mai poata intampla vreun incident ca cel determinat de Sophia.

Initial, Christos i-a invatat pe Eoni importanta de a ramane in perechi pentru a mentine echilibrul. I-a invatat, de asemenea, faptul ca Sursa este de neinteles, si ca nu poate fi vazuta sau auzita decat prin Singurul-Nascut (Intelectul). Daca permanenta eterna a Pleromei se datoreaza aspectului de neinteles al Sursei, originarea si formarea ei se datoreaza aspectului capabil de a fi inteles al Sursei (si copilului ei, care banuiesc ca inseamna Intelectul).

Intre timp, Sfantul Duh a facut egali toti Eonii, aducandu-i la „adevarata tranchilitate” (sau nemiscare, conceptul neoplatonic al perfectiunii.) Datorita acestui fapt, toti Eonii au devenit ca unul. (Ptolemeu a afirmat ca „au devenit egali in forma si intentie.”) Astfel, fiecare Eon masculin era, in mod egal, un Intelect, Cuvant, Fiinta Umana si Christos; iar fiecare Eon feminin era Adevar, Viata, Biserica si Duh Sfant.

Acum, toti din Pleroma existau intr-o stare de perfectiune si fericire. Christos, impreuna cu Sfantul Duh, actionand sub aprobarea Sursei, au determinat pe fiecare dintre Eoni sa ofere ce aveau mai frumos si splendid intru Ei. Aceste elemente au fost impletite pentru a produce „... un fel de frumusete perfecta si stea a Pleromei.” Acesta a fost Iisus (al doilea Uns). Dupa parintele sau a fost numit Iisus Salvator, Uns si Cuvant. In acelasi timp, au fost produsi Ingeri in aceeasi maniera, pentru a functiona ca paznici (sau anturaj) ai lui Iisus.

Actul al III-lea: Achamoth si Dumnezeul Justitiei

In acest punct in mitos (pe care eu personal l-am etichetat Actul al III-lea), parasim Pleroma si ne concentram pe regiunea exterioara, de umbre, in care a fost legat Achamoth. Aceasta era, in sine, din aceeasi substanta spirituala ca si Eonii superiori, si astfel, expulzia sa din Pleroma a reprezentat o pierdere a unei parti din Lumina sa. Chiar Achamoth, asa cum am sugerat mai devreme, este descris ca fiind „precum un fetus avortat”, deoarece nu a inteles niciodata nimic.

Lui Christos (Izbavitorului) i s-a facut mila de ea, si astfel, a trecut peste Marea Bariera in Cruce si si-a folosit puterea pentru a-i oferi o forma ceva mai concreta. A pus, in Ea, ceva din esenta Lui si a Sfantului Duh. Apoi, a parasit-o si s-a grabit sa se reintoarca in Pleroma, astfel incat aceasta sa inceapa sa tanjeasca si sa caute taramul superior. Astfel, Achamoth-ei i s-au dat doua nume: Intelepciune (Sophia) dupa mama Sa, si Sfantul Duh, conform cu esenta lasata in ea de Christos.

Apoi, Achamoth chiar a tanjit dupa Lumina care o parasise. Insa, era inca o creatura a patimii (si astfel, nu avea liniste deloc), asa ca nu putea sa patrunda in Pleroma, care, era acum, fixa si consolidata. Era intoarsa si singura in intunecime, inca neintelegand nimic. Din aceasta cauza, Achamoth a inceput sa simta inca mai multe patimi. Sf. Irineu sustine ca:

„Uneori... plangea si simtea durere pentru ca fusese lasata singura in intunecime si goliciune; uneori... se gandea la Lumina care o parasise, si se relaxa si radea; uneori ii era frica; si inca alteori devenea nesigura si aiurita.”

Asa cum vom vedea in continuare, aceasta este originea esentei intregii materii, deoarece intregul Suflet al Lumii a fost creat din patimile pe care Achamoth le-a suferit, din cauza faptului ca a fost alungata din Pleroma. Toate esentele umede au provenit din lacrimile ei, toate esentele luminoase, din rasul ei, si esentele elementelor trupesti din lume, au provenit din durerea si teroarea ei.

Dupa ce a suferit toate aceste patimi, Achamoth s-a intors si a implorat Lumina care o parasise (Christos). Drept raspuns, Christos si tot restul Eonilor au trimis Mijlocitorul (Iisus), inzestrandu-l cu puterea Sursei, si plasand-o pe toata sub autoritatea lui. Astfel a ajuns Iisus la Achamoth cu garda sa de Ingeri.

Achamoth a fost rusinata vis-a-vis de conditia ei, la inceput, si si-a acoperit fata cu un văl. In final, totusi, a venit la Iisus. Salvatorul a separat patimile Achamoth-ei de ea insasi, si a putut sa ii ofere o forma finala concreta pentru ca aceasta avea, in sfarsit, gnoza de ceva – asupra lui Iisus insusi. Asa a fost Ea vindecata de numeroasele ei pasiuni.

Totusi, inca nu se facuse nimic in legatura cu patimile respective. Asa ca Izbavitorul „le-a despartit, le-a turnat impreuna, le-a reparat si le-a transformat din patimi imateriale in substanta imateriala.” Le-a inzestrat cu proprietati care le determinau sa formeze compusi si corpuri. Asa au fost create doua esente universale, una rea, formata din pasiunile Sophiei, si una amestecata (patata cu patima), formata atunci cand Achamoth a fost alungata din Pleroma. Fiind acum libera de patima, Achamoth s-a umplut de bucurie si de contemplarea Ingerilor Izbavitorului (se pare, o referinta incarcata sexual), si astfel a nascut o a treia esenta universala, generata intru asemanarea Ingerilor.

Esentele:

1         Esenta Materiala= din patima Achamoth-ei

2   Esenta Animata (partial divina, dar patata cu patima pamanteasca)= din alungarea Ei

3         Esenta Spirituala= din bucuria Ei

Atunci, Achamoth a inceput sa formeze aceste esente. Dar nu putea face nimic cu cea spirituala deoarece era din aceeasi substanta divina ca si Ea Insasi. Asa ca s-a indreptat catre cea animata, peste care avea control creator, si din aceea a format Fauritorul (Demiurgul, versiunea valentiniana a lui Ialdabaoth).

Achamoth l-a investit, apoi, pe fiul ei drept Dumnezeu si Rege peste tot ceea ce era compus din doua dintre cele trei esente: toata substanta animata (din care era compus si el), si tot ce deriva din patimi si materie. (Primele sunt numite „cele din dreapta”, iar celelalte, „cele din stanga”.) A fost pus in aceasta pozitie regeasca deoarece a fost el – inspirat, in secret, de Achamoth – cel care a format tot ce a urmat dupa el. Astfel, el este numit Mama-Tata, Lipsit-de-Parinti, Fauritor si Parinte. (El este Parintele lucrurilor animate, Fauritorul lucrurilor materiale, si este Regele intregii creatii.) Insa, acesta nu are cunostinte despre Mama sa (Achamoth), Pleroma sau esenta spirituala universala.

E important sa retinem ca Achamoth era inspiratia anonima din spatele actiunilor Fauritorului. Ea a fost cea care si-a dorit sa modeleze universul fizic dupa Pleroma, in onoarea acesteia din urma. Corespondentele dintre taramurile superioare si cele inferioare sunt date astfel:

        Sursa Invizibila= Achamoth

Intelectul = Fauritorul

Eonii = Arhanghelii si Ingerii Fauritorului

Si astfel a devenit Demiurgul Parinte si Dumnezeu al tuturor lucrurilor din afara Pleromei – creatorul tuturor lucrurilor animate si materiale. A construit cele sapte ceruri, fiecare dintre acestea fiind inteligente si, astfel, un Arhanghel. Fauritorul sta in varful lor – el fiind, astfel, cel de-al saptelea si Achamoth este al optulea – mentinand numarul Octetului Primar al Pleromei. (Achamoth sta la ceea ce numeau valentinienii Mijlocul Palatului Superceresc – intre creatia de dedesubt si Pleroma de deasupra. Este numita a Opta, Intelepciunea Inferioara, Ierusalim si Duh Sfant.) Din cauza faptului ca Fauritorul nu a stiut ca Achamoth era cea care il strunea, si nu a avut gnoza fortelor spirituale, a crezut cu adevarat ca era Singurul Dumnezeu. A devenit arogant, si a spus Ingerilor lui „Eu sunt Dumnezeu, si in afara de mine nu mai exista niciun altul.”

Intre timp, retinem ca esenta materiala a fost formata din jalea Achamoth-ei. Din aceasta a rezultat toate spiritele rele si Diavolul. In acceptiunea valentinienilor, Diavolul este un conducator al Lumii, aflat in control direct al lucrurilor lumesti. Aceasta se potriveste cu dogma crestina paulina, unde Satanei i-ar fi fost data conducerea Pamantului pana cand Christos se intoarce a doua oara pentru a-l alunga cu forta. Cu toate acestea, Ptolemeu explica in lumina unei continuari a procesului de reflexie pe care l-am observat la fiecare nivel al creatiei de pana acum: Mama se afla in Palatul Supercelest, Demiurgul o oglindeste detinand conducerea in cel de-al saptelea Cer, iar Diavolul il reflecta pe acesta din urma, fiind conducator al Pamantului.

In ciuda lucrurilor prezentate pana acum, schema locuitorilor Pleromei nu este, inca, terminata, intrucat se pune, inca, problema Luminii Spirituale (cea de-a treia esenta universala), care lipseste din Taramul superior. Aceasta esenta spirituala este numita „samanta” si a fost astfel in Fauritor de catre Achamoth – fara ca acesta sa stie. Asadar, cand a venit momentul, Demiurgul a suflat-o in Adam (si astfel, in rasa gnostica). Acolo avea sa ramana in faza de gestatie, sa creasca si sa se pregateasca pentru receptia Logosului. In aceasta maniera a fost sadita samanta spirituala in omenire. Samanta mai este numita si Biserica – perechea pamanteasca a Eonului numit „Biserica” – intrucat este prezenta lui Dumnezeu intru omenire.

Referitor la soarta finala a celor trei esente, valentinienii ne spun ca:

1         Ce este material este in intregime muritor si va disparea.

2         Ce este animat se afla in zona intermediara dintre material si spiritual, si poate fi salvat (ridicat la cel de-al optulea Cer) sau sa dispara, depinzand, prin natura sa, de esenta materiala.

3         Ce este spiritual este legat de ce este animat (deoarece a fost sadit in Demiurg, si apoi suflat in omenire). Are menirea de a invata si de a simti impreuna cu partea animata cat timp se afla intr-o incarnare fizica, pana cand ajunge sa fie pregatit si se intoarce in Pleroma.

Exista, de asemenea, trei „specii” distincte de oameni in aceasta filosofie – bazate pe esentele pe care le poarta, fiind ilustrate de mitosul lui Cain, Abel si Seth.

            Seth= Material+ Animat+ Spiritual (Gnosticii, care vor fi salvati)

            Abel= Material + Animat (ar putea fi salvati, sau ar putea pieri)

            Cain= Numai Material (vor pieri)

Dupa acest model, putem observa ca esenta animata care este buna prin natura sa („justa”) poate primi samanta, in timp ce esenta animata care este necurata prin natura sa, nu poate. Interesant de mentionat este faptul ca nu observ nicio indicatie in aceasta filosofie conform careia un individ ar trebui sa fie nascut gnostic – sau reincarnat, in vreun fel, din Seth. Achamoth continua „pana astazi” sa sadeasca esenta spirituala in sufletele juste. Acestea ajung in lume copii mici, pentru a invata si a creste. Odata considerati maturi, acestia se inalta si sunt oferiti ca neveste Ingerilor Izbavitorului. Acesti Ingeri sunt dublurile din Pleroma ale esentelor spirituale. Asa ca fiecare Gnostic este, pana la urma, casatorit cu propria lui dublura Angelica – Sinele sau Superior, asa cum i-am spune astazi.) Asadar, se pare ca putem primi samanta, conceptie care s-ar potrivi cu doctrina crestina paulina a convertirii, salvarii sufletelor etc.

Valentinienii se considerau pe ei insisi compusi din esente materiale, animate si spirituale si, pentru ca erau in posesia celei spirituale, atunci erau, automat, salvati (izbaviti) la moarte. Aveu sa se lepede de esentele materiale si animate, sa intre in Pleroma si sa devina neveste Ingerilor. Esenta animata pe care aveau sa o lase in urma ramanea in cel de-al optulea Cer, in timp ce cea materiala pierea in mormantul de pe Pamant.

Alti oameni sunt compusi doar din esente materiale si animate, si, astfel, trebuie sa aibe un comportament bun (sa urmeze regulile Bisericii oficiale etc.) astfel incat sa ajunga in cel de-al optulea Cer dupa moarte.

Sfarsitul Tuturor Lucrurilor va veni cand toata esenta spirituala va evolua si va fi initiata in misterele Achamothe-ei. Atunci, Aceasta va parasi Mijlocul Palatului Superceresc, va reintra in Pleroma si va fi maritata cu Izbavitorul. (Acestia sunt Mireasa si Mirele din misticism – Intelepciunea si Izbavitorul.) Intreaga Pleroma va fi camera lor nuptiala. La vremea respectiva, Fauritorul se va muta in Palatul Superceresc, liber acum, dupa Achamoth. Oamenii animati („Cei Justi” sau crestinii non-valentinieni) se vor muta in cel de-al optulea Cer, impreuna cu Fauritorul si cu esentele animate lasate in urma de Gnostici. Aceasta este denumita Odihna de pe Urma a celor Justi. In final, Pamantul se va auto-consuma prin foc. (Observa ca Demiurgul nu era constient de toate acestea pana la venirea Izbavitorului.)

Actul al IV-lea: venirea Izbavitorului

Strunit (inca o data) fara sa fie constient de asta de catre Achamoth, Demiurgul insusi i l-a oferit pe Iisus Mariei. Astfel a preluat Iisus esenta animata de la Demiurg si a amestecat-o cu esenta spirituala a Achamoth-ei pentru a-si forma trupul pamantesc. Insa nu era nimic material in forma sa, deoarece esenta materiala nu poate fi salvata. (Valentinienii banuiau ca Iisus parea sa fie fizic prin intermediul vreunui miracol, ca trupul sau era aparent, dar nu actual.) Despre acest Iisus pamantesc a vorbit Fauritorul prin profetii din Vechiul Testament, venirea fiului sau.

Odata cu botezul lui Iisus, Christos (Cel Uns) s-a pogorat in el sub forma unui porumbel alb. Cu toate acestea, atat Christosul, cat si samanta spirituala pe care a luat-o de la Achamoth l-au parasit cand a fost arestat si adus inaintea guvernatorului Pilat, deoarece Christos nu poate sa treaca prin suferinta sau vreo alta patima. Asa ca doar Iisus cel animat a suferit. Acesta a fost crucificat ca o reprezentare a lui Christos care s-a intins de-a lungul Marii Bariere in Cruce pentru a o forma pe Achamoth. (Si, asa cum a fost descris mai devreme in legatura cu Bariera, reprezinta Crucea care cerne impuritatea de suflet, in timp ce esenta spirituala se inalta mai departe, catre Pleroma.)

Ca parte din serviciul sau pe Pamant, Iisus l-a educat pe Fauritor in legatura cu Achamoth, Pleroma si rasplata care il asteapta la sfarsitul tuturor acestor lucruri (adica, sa se mute in locul Achamoth-ei in cel de-al optulea Cer.) Asa ca Demiurgul venit cu bucurie in ajutorul cauzei lui Iisus (simbolizat, in Noul Testament, prin intalnirea dintre Iisus si Centurionul roman in Matei 8 si Luca 7). Astfel, Fauritorul a devenit „Dumnezeul Dreptatii (sau Justitiei)”, si a fost lasat in controlul creatiei pentru a „aduce un aranjament providential al evenimentelor din lume pana in momentul oportun.” (adica, pana la sfarsitul tuturor lucrurilor, sau cea de-a doua venire a lui Christos). Acesta trebuie sa supravegheze, in mod special, Biserica, aici, pe Pamant. Spre deosebire de gnosticii clasici, care il vedeau pe Ialdabaoth (sau pe Sabaoth) ca fiind Dumnezeul evreilor, valentinienii il vedeau pe Dumnezeul Dreptatii ca fiind Dumnezeul Bisericii Catolice Oficiale. Putem observa, aici, asa cum a fost descris si de Ptolemeu in a sa Epistola catre Flora, ca Creatorul nu este un inamic al omenirii, dar, pur si simplu, inca o forta a naturii aflata in serviciu direct pentru Cea mai Inalta Divinitate.

In sfarsit, voi sfarsi aici aceasta dizertatie. Acum stiti povestea de baza a gnosticismului, si sumedenia de implicatii alegorice pentru universurile spirituale si fizice si propria noastra pozitie in acestea. Am observat o viziune de ansamblu a dezvoltarii istorice a filosofiei gnostice, in special asa cum a fost aceasta afectata de culturile egiptene, evreiesti si grecesti. Si i-am vazut progresul de la primii gnostici clasici pana la revizuirile valentiniene. Cu toate acestea, inca nu am discutat despre toate influentele timpurii cunoscute asupra gnosticismului clasic, printre care se numara neoplatonismul sau zoroastrianismul. De asemenea, m-am abtinut (cu oarece dificultate) din a descrie in detaliu progresia filosofiei gnostice mai departe de gnosticii- barbelo si de valentinieni, cum ar fi influenta sa puternica asupra Cavalerilor Templieri, grimoire-urile medievale, qabalah si hermetism de secol XIII, si chiar pana in propriul nostru Ordin Hermetic al Zorilor Aurii. (Hermetic Order of the Golden Dawn) Fiecare dintre acestea reprezinta un nou fir de discutie si analiza care poate fin urmarit in cadrul acestei explorari fascinante- pentru student in sine, sau pentru viitoare aduagiri la aceasta serie de prelegeri.